Între subiectele de top ale sezonului, s-a aflat programa de română pentru liceu. Nemulțumirea de data asta este legată de literatura veche, apoi de studiul cronologic și de faptul că nu sunt nici scriitori contemporani în programa de clasa a 9-a și nici femei. Am auzit multe exagerări în anii din urmă și cred că s-a atins un punct înalt al lor. Anii trecuți s-a vorbit despre scoaterea literaturii clasice din școli și desigur despre studiul contemporanilor. Presiunile pe care le fac scriitorii asupra școlilor îmi amintesc de un roman al lui Constantin Țoiu, unde un personaj din protipendada comunistă își publică un volum de versuri, apoi dă ordin ca toți muncitorii dintr-o fabrică să-și facă salopete cu un buzunar de aceeași mărime, croit exact după dimensiunile cărții lui de versuri. Și evident în acel buzunar vor purta zilnic cartea lui, din care vor citi în pauza de prânz și se vor extazia, dându-i iluzia că are cititori. Singurii lui cititori.
Revenind la programa recentă, aflată încă în dezbateri, vreau să menționez că ea propune studiul cronologic, pe câteva momente importante (epoci literare). Nu este o programă despre literatură veche, așa cum s-a scris pe platforme. De fapt cronicarii secolulului al 17 – au doar 2 ore de studiu.
Mulți ani literatura s-a studiat pe teme, pe specii, puțintel cronologic pe la final de școală, încât treptat s-a instalat un tip de educație fragmentară, cu o informație decupată. Nu cred că n-ați observat foamea de istorie existentă în ultima vreme. Se vorbește tot mai des despre criza identitară, despre nevoia reperelor, a autorității etc. În contextul ăsta mi se pare esențial ca în primul an de liceu elevii să primească harta căutărilor viitoare. Să aibă o idee, oricât de firavă, despre ce-a fost literatura până în momentul de față. Când a început, ce s-a scris, ce s-a întâmplat înainte de noi și de cărțile de azi.
Nu știu de ce lumea crede că a vorbi despre începuturile scrisului ar însemna neapărat să ai de-a face cu niște cuvinte monstruoase, rămase din timpuri vechi, cu niște texte încâlcite și chiar letale. Istoria, inclusiv a scrisului, e făcută din fapte, iar oamenii adoră să vorbească despre ele, să-și caute rădăcinile, să înțeleagă mentalitățile veacurilor trecute. De altfel asta e și principala datorie a unui om: să păstreze legăturile dintre generații. De ce-ar fi mai simplu de studiat un înscris ca Jurămintele de la Strasbourg, decât Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung? Textul vechi nu înseamnă analiză filologică. La 15 ani vrei să știi cum a început totul: cine sunt strămoșii tăi. Cum gândeau. Care erau interesele și nefericirile lor. Afli din Anonimul Brâncovenesc cum arăta un buzunar cu ascunzișuri, cum plecau tinerii să se plimbe prin Stambul sau prin Viena, de unde își cumpărau trăsurile și ce rase de câini erau prețuite. Afli cum s-a speriat Cornea Brăiloiu când a întâlnit un om de culoare, distrugând niște relații diplomatice importante. Veți spune că asta nu e literatură. Dar exact asta este, de aici începe portretul personal al unui om. Și nu e vorba doar despre lecturi de scrisori vechi și de cronici, ci despre tipul de poveste care se află în ele.
E ușor să dai vina pe elevi: elevii mei nu vor putea să citească literatură veche! Nu cred nici în ruptul capului așa ceva. Știți când sunt elevii nemulțumiți de materia predată? Când profesorul e nesigur, nepregătit, în mod manifest el însuși nemulțumit de conținut. Iar toate astea vin din superficialitatea unui dascăl, din înfumurare, mai ales din trădarea meseriei.
Apoi, noua programă nu se oprește la cronicari, cum spuneam, ci vin legăturile cu celelalte epoci: ideile iluministe, începuturile realismului. Nimic nu formează personalitatea unui om ca acel sentiment de luare în stăpânire a istoriei. Să știi ce-a fost ca să poți sintetiza, să poți extrage tu însuți temele ori speciile și codurile literare – cam toate astea țin de învățare. Între școală și lectură e diferență. Școala trebuie să-ți dea sistemul, să-ți arate faptele și ordinea lor.
Alături de orele de română, în continuarea lor, e nevoie de cluburi de lectură, de alt tip de educație, care formează gusturile cititorilor. Dar ca să citești, mai întâi te instruiești.
Mereu am fost împotriva cititul haotic la vârstele formării. Mai mult, cred că școala înseamnă în primul rând cunoștințe de bază, literatură clasică, fapte de interes național. Să știi că s-a scris niște secole cu alfabet chirilic. Că fiecare etapă literară a fost o cucerire, un progres. Abia după aceea vin plăcerile, rafinarea prin lecturi specifice.
Literatura contemporană ar trebui să fie doar referențială în studiul literaturii clasice. Ba chiar aș zice că e nevoie de prudență în ceea ce privește introducerea ei în manuale ori chiar în programe. Nimic fundamental nu se clădește doar pe faptele momentului, ci pe cele care au trecut proba timpului. În general.
Ce învățăm din literatura veacului al 17-lea? Învățăm de unde am plecat.
Multe secole nu am avut literatură scrisă de femei, dar înțelegem din literatura bărbaților care a fost rolul social al femeilor în veacurile astea, și putem completa informația cu un scurt text contemporan.
Ceea ce mi se pare excelent în noua programă Programa de română pentru clasa a 9-a dă libertate profesorilor să aleagă orice text ilustrativ pentru o perioadă, pentru o mentalitate istorică, pentru căutările scriitorilor vechi. Iar lucrul acesta este esențial. Normal, alegerile se fac din lecturi bogate, din cultură solidă. Am încredere în profesori, în educația lor. Sunt sigură că vor alege texte convingătoare, că vor scoate poveștile adormite în cronici, în literatura clasică, că le vor lega din când în când de alte epoci, poate chiar de cea contemporană.
Orele de literatură nu înseamnă decât rareori să te extaziezi în fața unui text. În cea mai mare parte însemnă să evoluezi intelectual. Știu că mulți profesori sunt nemulțumiți de programă din nonconformism, din obișnuința de a adera la valul principal, din motive exterioare școlii. Dar știu foarte bine că nemulțumirea asta nu e de durată, nu are rădăcini. Un profesor are capacitatea de a înțelege prioritățile unui timp și entuziasmul de a susține un act curajos. Iar programa asta, care propune cunoașterea principalelor momente din evoluția literaturii chiar e un act de curaj, într-un moment dificil, în care asta scriitorilor contemporani forțează ușile școlii.
Trebuie să mai spun că oamenii care au conceput programa sunt profesori din preuniversitar, recunoscuți pentru cultură și artă didactică, ca Irina Georgescu, Bogdan Rațiu, Andreea și Ciprian Nistor, Isabel Vintilă etc. la care se adaugă nume importante de universitari: Mircea Martin, Magda Răduță, Ema Ilie, Rodica Zafiu, Alexandru Nicolae și alții. În plus, e o garanție pentru mine că Oana Fotache Dubălaru, cărturar cu viziune profundă, care s-a dedicat pregătirii profesorilor de română, director de școală doctorală, decană la Literele bucureștene, a coordonat echipa care a elaborat temele de studiu. Prin urmare, întoarcerea la abordarea cronologică e deliberată, gândită, cu scop.
Programa actuală nu e o întoarcere la ceaușism, ci un mod de-a rupe pisica, într-un moment de haos generalizat, de confuzie, după ce învățământul universitar s-a transformat în sufragerii familiale, după ce programele școlare s-au doldoroșit cu noțiuni de semiotică deja ieșite din uz, cu un amalgam de texte imposibil de ordonat, cu scriitori selectați pe criterii labile etc. Or, liceul este școala cunoștințelor de bază. Iar programa actuală pledează pentru asta. Nu văd de ce ar trebui să se facă în școli o hermeneutică a înmulțirii, înainte de a învăța tabla înmulțirii.
