Astăzi am regăsit o mărturisire, care mă urmărește încă și pe care i-am făcut-o Ioanei Zenaida Rotariu, nu demult. Ea m-a întrebat ceva despre scris și ficțiune, iar eu i-am răspuns.
Zenaida Rotariu: „O uram pentru sinceritatea brutală [pe Muc], în schimb îl adoram pe Cornel, care mă mințea în manieră artistică." Cine sunt Muc și Cornel? Îi mai vedeți și astăzi la fel cum îi vedea cândva fetița de cinci ani?
Doina Ruști: Muc și Cornel sunt părinții mei, morți tineri, înainte de a se fi maturizat, iar eu îi voi vedea mereu la vârsta din roman, singura pe care am cunoscut-o. Ei nu apar în viziunea copilului, ci în viziunea naratorului matur. Vârstele mele se află în permanentă legătură, exact ca formele unui cuvânt care trece prin metamorfoze. De exemplu, de câte ori spun avatar, mă gândesc la toate formele de plural pe care le-am folosit de-a lungul vieții. În perioada tinereții foloseam pluralul eminescian avatarii, care era de circulație în lumea cultă. A fost uzurpat prin anii ’80, când s-a impus forma de dicționar, avatare. Iar după 85, când era pe tapet conservarea sufixelor moștenite din latină, s-a aliniat și el la celelalte neutre „machiate”, devenind avataruri.
Toate aceste forme indică o experiență aflată în evoluție și o istorie socială. De câte ori spun avataruri, îmi vin în minte celelalte forme, cu proza lui Eminescu, cu fețele mele mai vechi, chiar cu anumite piese vestimentare, trei forme nominale, spumoase, gata de dizolvare, trecând din gură în gură, trei forme de plural, exact așa cum se cuvine, în metamorfoză complexă și istorică.
Exact așa și vârstele mele, deși legate, au fiecare o încărcătură singulară. Prin urmare, mă întorc la Muc și Cornel din perspectiva actuală, pentru a face legătura cu celelalte vârste ale mele, inclusiv a copilăriei.
Cornel este personaj principal, în timp ce Muc e aici mai mult un personaj reflector și atât. Și este normal, pentru că Ferenike povestește prima mea experiență de viață, legată pentru totdeauna de tatăl meu, de povestea centrală a romanului. Am evitat abordarea clasică, cu figura paternă în prim-plan, optând pentru un personaj care face parte din imaginarul meu scriitoricesc. În realitatea copilăriei mele, Cornel a fost un bărbat tânăr, pe cale de a se adapta social. Imatur și poet, prin el am avut norocul să învăț căile aventurii. În romanul Ferenike, el devine personajul principal al aventurii mele, o aventură luată în serios, privită din perspectiva actuală, ca drum firesc al ficțiunii.
Nicio clipă nu am intrat în pielea copilului, nu am adoptat naivitatea ca mod narativ. Simbolic, Cornel repezintă latura fabuloasă a imaginarului, căci trebuie să spunem, în lumea „confecțiilor” artistice, există un imaginar reparatoriu, care face din personaj un erou (pozitiv sau negativ) și un imaginar al mesajelor de cursă lungă.
Ambele se ridică pe aptitudinile mincinoase ale ființei, de aceea insist aici pe latura fabulatorie a personajului meu. Cornel este mincinosul-artist, care îmi deschide la un moment dat ușa spre ficțiune. Nu am urmărit legăturile de familie, nu m-a interesat relația tată-fiică. În romanul acesta personajul principal sunt eu.
capitale ale vieții mele.
Restul se află pe LIBRIS
