Zavaidoc în anul iubirii* *este titlul celui mai recent roman al Doinei Ruști. Nu este pură ficțiune, ci o reconstituire a unui fragment din interbelicul bucureștean, a unui singur an: 1923, avându-l, desigur, în prim-plan pe Zavaidoc, cel mai celebru lăutar al acelor timpuri. Pentru a scrie această carte, Doina Ruști și-a asumat un rol de detectiv interbelic și, spune, fără să-și dea seama, s-a trezit „urmărindu-l prin biblioteci și prin poduri prăfuite, scormonind prin arhive vechi, prin colecții particulare ori prin lăzi uitate demult”. Ceea ce a ieșit este o carte despre „pasiune, muzică și crimă în anul Constituției și al primului film românesc”.
Am invitat-o la un dialog despre Zavaidoc și două iubiri ale sale, despre parfumul epocii, despre evenimente ale lui 1923, „cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, dar și despre o nouă livrescă la care cititorii săi vor fi invitați în curând: „A venit rândul unei confesiuni care îmi aparține integral”.
„Întâlnirea mea cu Zvaidoc s-a produs pe când încercam să înțeleg arhitectura complexă și parfumul anului 1923, cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, spui, Doina. Căutai ceva anume în presa interbelică, înainte de a da peste un anunț de publicitate din Universul, care ți l-a adus în față pe Zavaidoc?
O întrebare tipică pentru tine, dragă Melania Cincea! Într-adevăr, există un timp de dinaintea poveștii, în care se ascund semințele întâmplării viitoare. Căutam ceva despre Urmuz, care s-a sinucis în 1923. Dar înainte de-a ajunge la numerele de toamnă al ziarului Universul, mi-au căzut ochii pe alte știri. Toate păreau misterioase, promiteau un deznodământ neobișnuit. Erau evenimente ca și astăzi, care se prelungeau pe mai multe săptămâni, deși, spre deosebire de temperamentul jurnalistic actual, acolo exista mai mult nerv, mai multă dramatizare. Din când în când apărea numele lui Zavaidoc și nu mi s-a părut deloc întâmplător, mai ales că era argeșean ca și Urmuz, ba mai mult, și Zavaidoc aspira să ajungă scriitor, își scrisese romanul vieții, preocupare foarte în modă în anii ’20, mai ales în acel an. Așa că aproape de la sine, episoade scurte din cotidianul lui Zavaidoc se completau natural cu știrile de senzație. Aceasta a fost premisa romanului, iar povestea merge pe această linie. Dar să știi că nu l-am abandonat pe Urmuz. El apare ca personaj, fără nume, respectiv i-am lăsat rolul de cheie care a deschis ușa spre Zavaidoc.
„Întâlnirea mea cu Zvaidoc s-a produs pe când încercam să înțeleg arhitectura complexă și parfumul anului 1923, cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, spui, Doina. Căutai ceva anume în presa interbelică, înainte de a da peste un anunț de publicitate din Universul, care ți l-a adus în față pe Zavaidoc?
O întrebare tipică pentru tine, dragă Melania Cincea! Într-adevăr, există un timp de dinaintea poveștii, în care se ascund semințele întâmplării viitoare. Căutam ceva despre Urmuz, care s-a sinucis în 1923. Dar înainte de-a ajunge la numerele de toamnă al ziarului Universul, mi-au căzut ochii pe alte știri. Toate păreau misterioase, promiteau un deznodământ neobișnuit. Erau evenimente ca și astăzi, care se prelungeau pe mai multe săptămâni, deși, spre deosebire de temperamentul jurnalistic actual, acolo exista mai mult nerv, mai multă dramatizare. Din când în când apărea numele lui Zavaidoc și nu mi s-a părut deloc întâmplător, mai ales că era argeșean ca și Urmuz, ba mai mult, și Zavaidoc aspira să ajungă scriitor, își scrisese romanul vieții, preocupare foarte în modă în anii ’20, mai ales în acel an. Așa că aproape de la sine, episoade scurte din cotidianul lui Zavaidoc se completau natural cu știrile de senzație. Aceasta a fost premisa romanului, iar povestea merge pe această linie. Dar să știi că nu l-am abandonat pe Urmuz. El apare ca personaj, fără nume, respectiv i-am lăsat rolul de cheie care a deschis ușa spre Zavaidoc.
Ce s-a întâmplat în 1923 de îl numești „cel mai nebun dintre «anii nebuni»”?
Aparent nu s-au întâmplat multe, însă citind ziarul îți dai seama că a fost un timp efervescent, cu schimbări evidente de mentalitate. Imaginează-ți că după terminarea războiului, lumea a avut nevoie de un respiro, de meditație și poate de odihnă psihică. De planuri pasive. Cu 1923 începe parcă o trezire la viață. În straturile superioare, ale elitei, circulau idei de reconstrucție culturală și morală, iar în straturile de jos înflorea populația oportunistă. De aici și numeroasele evenimente de senzație: la Galați se înființează un grup de falsificatori, care fac diplome la comandă. Poliția constată că numeroși studenți, ajunși la finele facultăți, n-au trecut prin liceu. Totuși cazurile sunt prea numeroase, vinovații nu sunt găsiți, așa că după un an de discuții zilnice și de articole, povestea se închide fără arestări, fără final. Temperamentali, bucureștenii scot cuțitul la orice vorbă, iar unii dețin arme de foc. O femeie, revoltată că bărbatul ei o înșală, îl împușcă în plină zi, în mijlocul bulevardului Carol. E arestată, dar cere insistent să fie pusă în libertate, deoarece, zice ea, a făcut un act drept, nu o crimă. O adolescentă este ucisă și aruncată într-o baltă din Sebastian. Au loc răpiri, crime și tâlhării. Își dă duhul Sarah Bernhardt. Se votează Constituția. Un escroc, vânzător de pantofi, uluiește lumea prin literatura tâlhăriilor sale. Naționalismul începe să capete amploare, iar studenții străini, în special evrei, sunt ciomăgiți pe culoarele Universității. Iorga anunță că-și ia concediu de un an pentru că nu-și mai suportă studenții. La teatru se vând stupefiante, pe bulevardul Elisabeta răsună muzicile în difuzoare, iar Bucureștiul e invadat de magazine străine și de englezoaice care își citesc melodramele în nou înființatele „atenee”, cum se numeau cluburile de conferințe. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns terasele și grădinile bucureștene sunt în floare, se ridică peste tot noua muzică, orășenească, altoită cu ritmuri venite de peste ocean. Iar campionul muzicii din acel an e Zavaidoc, în stare să cânte orice, să abordeze orice stil, să acopere cu vocea lui înaltă orice alte cântări. El e parte din această lume, muzica și faptele sale se leagă de fiecare știre așezată pe prima pagină a ziarului Universul.
„Mi-am asumat un rol pe care nu credeam vreodată că-l voi avea: detectiv interbelic. Fără să-mi dau seama, m-am trezit urmărindu-l pe Zavaidoc prin biblioteci și prin poduri prăfuite, scormonind prin arhive vechi, prin colecții particulare ori prin lăzi uitate demult. Și oriunde mă întâlneam cu Zavaidoc, pe străzile vechi de pe Lipscani, pe alei cochete sau uitate de timp”, spui. De ce l-ai ales pe Zavaidoc din acel „cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, și nu un alt personaj al vremii, în jurul căruia puteați țese o poveste la fel de frumoasă? Ce te-a impresionat la el?
Cum ziceam, după ce-am citit Universul, care te punea la curent cu tot ce se întâmpla zilnic, am realizat că Zavaidoc a dominat acel an. Orice eveniment mai important îl avea în prim-plan. Apoi, ascultându-i muzica, înregistrată mult mai târziu, mi-am dat seama că fiecare cântec fusese
Mai mult, în A cincea Putere
Un interviu de Melania Cincea
