Fiind 15 ianuarie și începutul unui an care îi este în întregime dedicat, m-am hotărât să vă invit la o incursiune prin scrisul lui, amintindu-mi de anii mei tineri și de vremea în care îmi scriam teza de licență. Pe-atunci Eminescu era amestecat în tot ce făceam, dar cu timpul s-a risipit printre multe alte idei, venite din multe minți.
Prima tentație a fost să vă chem printre versuri, dar povestea, cu toată populația ei, a făcut o criză de aroganță și m-a ținut pe loc, așa că vă invit să ne întoarcem la proza fantastică, labirint ieșit direct din Kant, ale cărui idei i-au drogat pe romantici, convinși intuitiv că infinitul cosmic e în veșnică transformare, populat de nenumărate lumi care se nasc și mor. De aici s-au și născut o serie de teme, legate de existența lumilor paralele, de călătoriile în timp. Eminescu s-a aliniat, iar în Sărmanul Dionis, face apologia kantianismului, așezând în epos o teză care îi plăcea mult: timpul și spațiul sunt simple intuiții umane, ele sunt doar în sufletul omului, ca stejarul într-o ghindă. Pe această idee creează fabuloasa întoarcere în trecut a personajului său, alegând o ilustrare originală, devenită și principala temă a nuvelei.
Eliberat de sub teroarea timpului Dionis își regăsește arhetipul (Zoroastru) și reia experiența primei sale întrupări.
Nuvela nu rămâne la kantianism, ci are și sens teozofic, „aninat” de mitul căderii adamice.
L-am ales pe Dionis pentru că e bucureștean. E tânăr, e selenar, cum îi zice și numele, și preocupat de o carte anume, magică și visată de romantici: cartea lui Zoroastru (Zarathustra). Dând paginile și visând la perfidiile timpului, descoperă că sensul omului, oricărui om, este de a repeta destinul luciferic: de a pierde paradisul și de a se ridica periodic până la el. Nuvela prezintă amănunțit doar una dintre existențele lui Dionis, anume aceea de călugăr medieval, al cărui nume este Dan, înțelegându-se, însă, că experiența lui metafizică s-a repetat de-a lungul mai multor avataruri. Condiția de călugăr îi dă dreptul de a-și găsi mântuirea, dar ratează această șansă și, așa cum fusese avertizat, pierde legătura cu istoria profană, mai multe sute de ani, revenind la condiția umană ca Dionis. Dan întâlnește un cărturar fascinant, pe nume Ruben, care devine maestrul său spiritual. Acesta îi deslușește magia cifrelor (cabbala) și îi dă cartea lui Zoroastru. În fapt, Ruben este Lucifer, demonul alungat din rai. Ajutat de acesta, Dan descoperă secretul timpului și pleacă pe Lună împreună cu iubita sa, Maria. Înainte de aceasta, săvârșind un ritual ocult, îi încredințează umbrei sale secretul eliberării și îi cere să rămână în locul său și să-și scrie memoriile. Prin puterea gândului, clădește pe Lună un paradis straniu, dar nu poate atinge fericirea absolută pentru că e atins de megalomanie, trecându-i prin minte că ar putea fi Dumnezeu. Își pierde credința, măsura și paradisul, pe care îl dobândise. El repetă experiența luciferică.
Se poate vorbi și despre tema reîncarnării sufletului, venită din hinduism, foarte populară printre romantici. Dionis își descoperă parțial karman-ul (schema individuală a nașterilor și renașterilor), fără a fi capabil să spargă samsara (roata reîncarnărilor), pentru a atinge desăvârșirea, eliberarea de tristețe și de păcat și, în ultimă fază, nemurirea. Este posibil ca la această experiență să fi ajuns personajul din altă nuvelă eminesciană, Avatarii faraonului Tlà, care este urmărit de-a lungul mai multor vieți, în ultima dintre ele, reîncarnându-se într-un cerșetor idiot, condiție care îl apropie de sensul purificării brahmane.
Dionis este orfan și trăiește într-o mizerie fără dorințe, iar destinul său se schimbă întâmplător, într-un moment în care, bolnav și singur, pierde legătura cu universul real. Cum arăta? Exact ca și autorul, ceea ce mă face să aduc aici din nou, acel portret care ne pune în contact cu verbul neliniștit care te face să te bucuri de moștenirile tale:
Fața era de acea dulceață vânătă-albă, ca și marmura în umbră, cam trasă, fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. [...] Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în vițe până pe spate.
Pentru un astfel de personaj cuprins de visătorie, toată povestea (călătoria în epoca lui Alexandru cel Bun, întâlnirea cu maestrul Ruben, existența sa de călugăr și lumea pe care și-o creează în Lună) nu este decât un vis izvorât dintr-o fantezie prodigioasă și din lecturi obscure. Dionis este doar un sărman, epitet care ilustrează experiența lui metafizică, de a fi ratat libertatea totală. Fără să știe, va deveni un neînsemnat epigon al lui Lucifer și al lui Adam, totodată, căci pierde paradisul și este condamnat s-o ia de la capăt, exact cum îi spune umbra:
Tu știi - cugetă umbra și el îi auzea cugetările - știi bine că sufletul tău din începutul lumei și până acum a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai rămas decât praf. El singur n-o știe, pentru că de câte ori s-a întrupat din nou, de atâtea ori a băut din apa fără de gust și uitătoare a Letei; și nimeni nu l-a însoțit în uitita lui călătorie decât eu - umbra corpurilor în care a trăit el, umbra ta.
În credințele românești umbra este considerată imagine a sufletului, reprezintă dublul omului, un fel de ființă astrală care își continuă existența, după moartea materială; de aceea sufletele morților sunt imaginate ca niște umbre, vizibile doar în condiții speciale. În poveștile populare, lângă comori se înalță adesea o umbră ce se conturează în lumina lunii. În nuvela lui Eminescu, umbra reprezintă partea eternă a ființei. Călugărul ia locul umbrei sale căpătând acces la memoria tuturor avatariilor anterioare.
Inițiat cu intenție de însuși Lucifer (Ruben), îngerul alungat din rai, Zoroastru-Dan-Dionis, nu-și descoperă limitele, dorește să fie Dumnezeu și trăiește iarăși experiența căderii, cu șansa unei alte înălțări viitoare. Destinul său este cel al ființei căzute, iar povestea sa este povestea sărmanului om. Ca spirit negator, Lucifer are rolul de a-l îndruma pe om să piardă drumul smereniei, ceea ce se dovedește simplu, întrucât personajul, în toate întrupările sale este un revoltat, preocupat de misterul existenței.
În condiția de călugăr are șansa de a se elibera din chingile istoriei, dar ratează, pentru că își pierde credința. Și condiția de ființă fantastă a lui Dionis îi deschide perspectiva eliberării. De altfel, aceste arhetipuri, frecvente în scrierile eminesciene, sunt adeseori fațete ale dorinței de libertate. În sensul acesta, Negoițescu spune că monarchul, călugărul și poetul sunt cele trei fețe ale împlinirii ideale: Călugărul, Poetul, Monarchul, sunt tipuri ce se pot de fapt confunda între ele și identifica de asemeni sub trăsăturile unui adolescent (androgin) palid, îndurerat, misterios, de o frumusețe eterică - la rândul său configurat ca Înger al Morții. În general, literatura romantică aduce aceste prototipuri ale aspirației și biruinței, iar terenul lor de manifestare este cu preferință poezia și mistica.
Dominată de simboluri romantice (luna, noaptea, călătoria cosmică, visul, cartea magică, textul criptic, ș.a), povestea iese treptat din zona mistică. Sub imperiul luminii selenare, Dionis săvârșește ritualul magic de anulare a timpului: când deschide cartea magică, luna trece frumoasă și clară, pe un cer limpede, iar la miezul nopții, proiectată în visele lui Dionis, luna pare palidă ca fața unei virgine murinde. Luna este și spațiul în care sălășluiesc sufletele celor morți, de aceea ființa astrală (cu trup luminos) a călugărului Dan își face paradisul pe acest astru.
Să vorbim și despre cartea magică, motiv foarte drag romanticilor. Labirint de semne și spațiu inițiatic, cartea este aici și o cheie a timpului. Prin intermediul ei, Dionis regăsește matricea ființei și redobândește paradisul pierdut. Este cartea profetului Zoroastru, care, printre altele, pune la originea lumii atât binele cât și răul, ceea ce motivează construcția duală a personajului Dan, călugăr ortodox, preocupat de magie, sau pe cea a lui Dionis - filozof superstițios -, precum și sensul unui alt simbol de circulație romantică: dedublarea. Atât Dionis cât și Dan își părăsesc condiția materială, desfăcându-se de umbra lor, lăsând-o să le ia chipul și locul în lumea profană, din care motiv, regăsirea unui avatar anterior se produce ca într-un vis:
În proza fantastică visul devine principalul mijloc de argumentare a evenimentului narativ. Când Dionis ajunge în epoca lui Alexandru cel Bun, își pierde conștiința existenței, intră în mod natural în întruparea sa medievală, de călugăr, care, abia trezit din somn, își amintește că s-a visat în viitor, că era mirean și se numea Dionis. Procedeul amintește de cărturarul chinez Zhuang-Zi care povestește că s-a visat fluture, iar la trezire își pune întrebarea dacă nu cumva realitatea lui istorică face parte din visul fluturelui, care se visează om. Tot astfel, revenit în veacul al XIX-lea, Dionis se trezește ca dintr-un vis, în care a trăit experiențele magice ale călugărului Dan. Dar, Eminescu nu echivalează povestea cu un vis al unei minți bolnave, ci lucrează cu toate instrumentele prozatorului, găsind motivații veridice: memoriile umbrei lui Dan, găsite în casa lui Dionis, și care dispar misterios, când personajul îl invocă pe diavol.
Și finalul nuvelei e tipic romantic, deschis, retoric, prin sugestia unui déjà vu, citându-l pe Gautier:
Nu totdeauna suntem din țara ce ne-a văzut născând și de aceea căutăm adevărata noastră patrie.”
În aceeași linie se înscrie și textul criptic, de pe domul lui Dumnezeu, care îi incită curiozitatea lui Dan, un proverb arab, așezat sub semnul Sfintei Treimi, sugestie a lumii călugărului care îl caută pe Dumnezeu prin ritualuri păgâne. Acestea amintesc vag de cabbalistul arab Abufalia, care căutând calea de eliberare a sufletului din închisoarea materiei, descoperă că intelectul uman, servindu-se de magia cifrelor, se poate uni cu Dumnezeu printr-un flux de lumină. În simbologia generală, textul indescifrabil conține de regulă marele adevăr, la care omul nu are acces, de aceea, în opera romantică, manuscrisul secret se pierde, dispare misterios sau rămâne de nedezlegat, ca și în cazul de față.
Episoadele stranii (dedublarea, imersiunea în timp, lumea lunară clădită pe puterea gândului, îngerii telepatici) vin pe un fundament filozofic, un melange din diferite doctrine, de la filozofia clasică germană, la metafizica medievală și la gnostici. De pildă, în viziunea lui Ruben (Lucifer), Dumnezeu este Creatorul și creația totodată, el este sursa timpului și timpul întreg:
D-zeu e vremea însăși, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic.
Ideea, deși evocă și viziunile buddhiste, este preluată din gnosticism (Basilide), curent care a fascinat mai mulți cărturari români, înaintea lui Eminescu (printre care se numără Cantemir și I. Heliade Rădulescu). Dar Eminescu face din viziunea sta poveste, spusă într-un mod care este doar al lui. Și pentru c-a venit vorba, invoc aici metamorfoza lui Ruben în diavol care evocă mai mult laboratorul unui alchimist, decât viziunea folclorică sau religioasă. Să citim din nou fragmentul acestei transformări fabuloase;
... casa se prefăcu într-o peșteră cu păreții negri ca cerneala, lumânarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărțile în beșici mari de steclă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos și vioriu, draci mici spânzurați de coarne, care zvăpăiau din piciorușe. Ruben însuși se zbârci, barba-i deveni lățoasă și-n furculițe, ca două bărbi de țap, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă și se uscă ...
Teoria reîncarnării sufletului face și ea obiectul mai multor doctrine filozofice și religioase, față de care scriitorii romantici au arătat interes, însă Eminescu îi dă forță, ilustrând-o printr-o poveste cu totul credibilă. Nu prezintă ca alți romantici călătoria prin istorie, ci integrează povestea reîncarnării în viziunea sa despre sensul omului: Zoroastru, după ce trece prin mii de reîncarnări, capătă dreptul de a-și găsi mântuirea în ipostaza de călugăr medieval, dar ratează această șansă și revine la condiția umană prin întruparea în Dionis.
Ceea ce face plauzibilă povestea este faptul că Dionis are acces la existențele sale anterioare printr-un accident (cartea lui Zoroastru) - șablon de asemenea specific prozei fantastice. Acest amestec de fapte imposibile în lumea reală, narate credibil, motivate filozofic, și de fapte autentice (precum viața cotidiană a lui Dionis) reprezintă esența prozei fantastice.
Uneori evenimentul fabulos trimite spre teorii științifice: după ce hotărăște să plece în lună, Dan ia pământul și îl transformă într-o boabă de mărgean, căci, spune autorul, mărimea fiind numai relativă se înțelege că atomii din miezul acelui mărgăritar își continuă devenirea.
Racordată la moda timpului, scrisă pasional dar fără să piardă vreo clipă din vedere logica înlănțuirilor, nuvela Sărmanul Dionis a rezistat timpului, este, pe cât de credibilă, pe atât de bine scrisă, din care motiv am ales-o ca să sărbătorim împreună 175 de ani de la nașterea lui Eminescu.
