Astăzi am regăsit o mărturisire, care mă urmărește încă și pe care i-am făcut-o Ioanei Zenaida Rotariu, nu demult. Ea m-a întrebat ceva despre scris și ficțiune, iar eu i-am răspuns.
Interviul abordează teme esențiale ale romanului Ferenike: memoria, relația dintre realitate și ficțiune, dar și modul în care experiența personală este transformată în construcție narativă.
Zenaida Rotariu: „O uram pentru sinceritatea brutală [pe Muc], în schimb îl adoram pe Cornel, care mă mințea în manieră artistică." Cine sunt Muc și Cornel? Îi mai vedeți și astăzi la fel cum îi vedea cândva fetița de cinci ani?
Doina Ruști: Muc și Cornel sunt părinții mei, morți tineri, înainte de a se fi maturizat, iar eu îi voi vedea mereu la vârsta din roman, singura pe care am cunoscut-o. Ei nu apar în viziunea copilului, ci în viziunea naratorului matur. Vârstele mele se află în permanentă legătură, exact ca formele unui cuvânt care trece prin metamorfoze. De exemplu, de câte ori spun avatar, mă gândesc la toate formele de plural pe care le-am folosit de-a lungul vieții. În perioada tinereții foloseam pluralul eminescian avatarii, care era de circulație în lumea cultă. A fost uzurpat prin anii ’80, când s-a impus forma de dicționar, avatare. Iar după 85, când era pe tapet conservarea sufixelor moștenite din latină, s-a aliniat și el la celelalte neutre „machiate”, devenind avataruri.
Toate aceste forme indică o experiență aflată în evoluție și o istorie socială. De câte ori spun avataruri, îmi vin în minte celelalte forme, cu proza lui Eminescu, cu fețele mele mai vechi, chiar cu anumite piese vestimentare, trei forme nominale, spumoase, gata de dizolvare, trecând din gură în gură, trei forme de plural, exact așa cum se cuvine, în metamorfoză complexă și istorică.
Exact așa și vârstele mele, deși legate, au fiecare o încărcătură singulară. Prin urmare, mă întorc la Muc și Cornel din perspectiva actuală, pentru a face legătura cu celelalte vârste ale mele, inclusiv a copilăriei.
Cornel este personaj principal, în timp ce Muc e aici mai mult un personaj reflector și atât. Și este normal, pentru că Ferenike povestește prima mea experiență de viață, legată pentru totdeauna de tatăl meu, de povestea centrală a romanului. Am evitat abordarea clasică, cu figura paternă în prim-plan, optând pentru un personaj care face parte din imaginarul meu scriitoricesc. În realitatea copilăriei mele, Cornel a fost un bărbat tânăr, pe cale de a se adapta social. Imatur și poet, prin el am avut norocul să învăț căile aventurii. În romanul Ferenike, el devine personajul principal al aventurii mele, o aventură luată în serios, privită din perspectiva actuală, ca drum firesc al ficțiunii.
Nicio clipă nu am intrat în pielea copilului, nu am adoptat naivitatea ca mod narativ. Simbolic, Cornel repezintă latura fabuloasă a imaginarului, căci trebuie să spunem, în lumea „confecțiilor” artistice, există un imaginar reparatoriu, care face din personaj un erou (pozitiv sau negativ) și un imaginar al mesajelor de cursă lungă.
Ambele se ridică pe aptitudinile mincinoase ale ființei, de aceea insist aici pe latura fabulatorie a personajului meu. Cornel este mincinosul-artist, care îmi deschide la un moment dat ușa spre ficțiune. Nu am urmărit legăturile de familie, nu m-a interesat relația tată-fiică.
În romanul Ferenike personajul principal sunt eu.
Ficțiunea confesională nu mă încântă prea mult: mă refer la acele romane mărturisitoare, în care autorul se întoarce cu ostentație la copilărie, la discursul și la tonul de atunci, mimând naivitatea, ignoranța, chiar puritatea, în mod ridicol, aș zice. Vă amintiți șirul lung de romane în care povestitorul deapănă amintiri despre cărți capitale, prefăcându-se că nu le știe valoarea, ori, și mai neverosimil, povestește despre comunism, cu toate că experiența nu este una directă. Am evitat să cad în zona clișeică.
Apoi am ocolit și căile clasice, ale romanului introspectiv, în sens proustian. Nu mă conving nici scriitorii care își analizează faptele trecute, cu aerul că n-ar fi mulțumiți, dar de fapt aleg să pună pe tapet acțiuni care elogiază intrinsec propria ființă. Există desigur și cealaltă tendință, de a aduce toate întâmplările detestabile (oribilități sau vicii), așteptându-se la aplauze consolatorii etc.
Și-atunci ce-am încercat să fac în Ferenike? Am păstrat structura romanescă, respectiv povestea (conflictul epic și deznodământul), încercând un act de dedublare narativă. Povestitorul sunt chiar eu – scriitoare, autoarea unor romane pe care le și pomenesc, cu biografie verificabilă, întocmai ca în memorii. Dar universul romanului suportă metamorfozele inerente ficțiunii. Există un narator și există un personaj urmărit în momentele sale de progres, o proiecție mai mult sau mai puțin subiectivă.
Relația dintre povestitor și personaj, ca ipostaze ale mele, rămâne una romanescă.
Ideea cărții este că toate faptele au consecințe. Prin urmare, personajul principal, care are numele meu, capătă de-a lungul romanului numeroase alte nume, pentru că fiecare episod al cărții reverberează istoric. Povestesc, de exemplu, despre Paula, o fată care intra în preocupările mele de copil, pentru că această persoană, de altfel, reală, ca toate personajele cărții, era elevă la o școală profesională, iar în continuarea ei crește biografia personajului-narator, mulată pe transformările învățământului românesc, care în anii 60 milita pentru calificări certe și școli profesionale, iar, spre finalul dictaturii, pentru generalizarea studiilor liceale. Ambele etape își pun amprenta pe personajul-narator, devenit, din admirator neimplicat al populației în curs de urbanizare, actant într-o lume a învățământului formal.
Fiecare episod al cărții e clădit pe o epică a perspectivei, de la spațiul familiei spre cel al prezentului nostru. Aceasta a fost intenția mea, încă de pe când scriam Fantoma din moară, dar am ajuns s-o pun în practică abia acum.
Ferenike e roman autobiografic, în care familia e doar parte din cadru. De altfel, romanul Ferenike e structurat în trei părți: I. Străzi principale, II. Case și oameni și III. Ferenike. E aici o hartă existențială, care pornește de la familie spre zonele cele mai absconse, ale subconștientului, în care ia naștere demonul Ferenike.
Interviul integral poate fi citit pe platforma LIBRIS
