Doina Ruști a fost invitata lui Flaviu George Predescu la emisiunea De Ce Citim, difuzată de DC News și DC News TV.
Conversația pornește de la Ferenike și Zavaidoc în anul iubirii, dar ajunge repede la teme mai largi: formarea unui scriitor, modelele literare, stilul personal, epigonismul, relația dintre experiență și ficțiune și, mai ales, plăcerea construcției unui roman.
Pentru Doina Ruști, scrisul nu este în primul rând un act social și nici o cale spre publicare, ci un joc de construcție. Romanul înseamnă conflicte, drumuri posibile, reguli, alegeri și, în cele din urmă, satisfacția de a duce jocul până la capăt.
Ea compară această bucurie cu aceea a jucătorului de cărți, care trăiește intens fiecare etapă și mai ales euforia deznodământului.
Pentru ea, adevărata plăcere rămâne construcția însăși.
Această idee explică și schimbarea de formulă de la un roman la altul. Doina Ruști spune că nu are două romane scrise în același registru, pentru că fiecare poveste își cere propriul ton și propriul tipar. A repeta o formulă care a funcționat ar însemna, pur și simplu, plictiseală.
Una dintre cele mai tranșante idei ale dialogului privește epigonismul.
Formarea intelectuală nu are, în opinia Doinei Ruști, o vârstă obligatorie. Un om poate ajunge la literatură foarte devreme sau își poate descoperi adevăratul drum la cincizeci de ani. Important este ce face din clipa în care ajunge acolo.
A descoperi târziu un mare scriitor nu înseamnă că trebuie să începi să scrii ca el. Din contră, regula esențială este să construiești ceva nou:
„Ca să fii scriitor, trebuie să treci mai departe.”
Poți citi Dumas, Balzac, Breban sau orice alt model major, dar nu pentru a le reproduce literatura. A relua, chiar cu talent, o formulă deja consumată rămâne „muncă de epigon”. Scriitorul trebuie să fie în stare „să-și scrie viața de mâine”, într-un stil recognoscibil, numai al lui, imposibil de confundat cu al altcuiva.
În aceeași logică intră și raportarea la modelele literare. A admira un scriitor presupune și efortul de a nu semăna cu el. Pentru Doina Ruști, adevărata competiție nu este atât cu ceilalți, cât cu propriul sistem de valori, cu literatura pe care o admiri și cu standardele pe care ți le-ai construit.
În partea dedicată romanului Ferenike, Doina Ruști vorbește despre carte ca despre începutul unei construcții mai ample, născute din câteva lucruri esențiale învățate de-a lungul vieții.
Primul dintre ele este raportarea la viață, memorie, timp și, mai ales, moarte. Ferenike nu a fost însă gândit ca o carte a doliului sau a lamentației. Din contră, intenția a fost aceea de a construi un roman tonic, cu tensiune epică, punct culminant și deznodământ, în subsolul căruia se află permanent această prezență a neantului.
Titlul însuși capătă în interviu o explicație simbolică: Ferenike, „purtătoarea de victorie”, devine paradoxal numele acelei zone de umbră din om care îl apropie de ideea dispariției.
Scriitoarea refuză însă ideea unui „mesaj” unic al cărții. Literatura, spune ea, nu trebuie să-i comunice cititorului ce să gândească. Mai întâi vine emoția; ideile apar după aceea și îi aparțin cititorului.
Zavaidoc în anul iubirii s-a născut chiar din materia rămasă în afara romanului Ferenike. După terminarea acestuia, Doina Ruști simțea că anumite zone și personaje cereau încă o poveste.
De aici pornește interesul pentru adolescența Mițulicăi, unul dintre personajele importante din Ferenike. Așa a apărut Carol, adolescenta din Zavaidoc în anul iubirii, iar în jurul ei se construiește Bucureștiul anului 1923, anul în care Zavaidoc se afla în plină glorie.
Documentarea a dus-o pe Doina Ruști la ziarul Universul, unde numele lui Zavaidoc apărea constant în cronica vieții bucureștene. Dincolo de personajul istoric, romanul devine însă o recuperare a lumii interbelice și, mai ales, o carte despre iubire.
Cele trei confesiuni ale romanului construiesc o lume luminoasă, destinată să contracareze deliberat zona dureroasă și umbroasă din Ferenike.
După lumea anului 1923, același impuls a dus-o spre o altă etapă istorică. Doina Ruști avea nevoie să vadă personajul Mițulicăi și în perioada stalinistă.
Așa s-a născut Sălbatica, roman pentru adolescenți despre deportările din Bărăgan, construit din două confesiuni ale unor adolescenți proveniți din lumi diferite.
Legătura dintre cele trei cărți este explicată chiar de scriitoare printr-o formulă simplă:
„Nu poți să scrii doar despre tine, ai nevoie de context.”
Dincolo de discuția despre cărți, interviul de la De Ce Citim conturează o profesiune de credință despre literatură.
Scrisul înseamnă pentru Doina Ruști joc și construcție, dar și confruntarea continuă cu propriile valori. Modelele sunt necesare, lectura este fundamentală, iar admirația pentru marii scriitori face parte din formare. Dar toate acestea trebuie, la un moment dat, depășite.
Un scriitor nu continuă literatura altuia. Nu reface o carte pe care a admirat-o și nu transformă propria biografie într-o versiune întârziată a unei formule deja existente.
Trebuie să meargă mai departe.
Să-și scrie viața de mâine.
Scriitor și realizator de emisiuni culturale, Flaviu George Predescu este colaborator DC News din 2015; De Ce Citim a fost inițiată în 2020 de el și de criticul literar Daniel Cristea-Enache.
