Doina Ruști: Dragă Samah, mereu m-am bucurat că suntem asociați cu Dracula. Rău ar fi fost să nu se știe nimic despre noi. Ba chiar m-a preocupat acest simbol, într-atâta încât am scris un roman intitluat Zogru (2006), despre o entitate care traversează secolele. Cred că literatura vampirilor încă mai poate oferi povești. Totuși, trebuie să-ți spun că tema nu are importanță prea mare în literatura română. Ca peste tot, și la noi literatura identitară se află pe primul loc, mă refer strict la confesiunea care pune pe tapet întrebări subiective despre sine, destin personal și integrare socială. Nu cred că în dezordinea mondială actuală mai e de interes vreo temă legată de spiritul autohton, și nici atât de idei naționale.
Folclorul s-a aflat mereu printre pasiunile mele, iar literatura fantastică m-a incitat, m-a desfătat. Prin urmare, cultiv un tip de fantastic situat la granița dintre deconstrucția mitului și imaginarul fabulous, de multe ori cu substrat realist. Miturile românești și universale au ajuns la mine pe cale cultă, prin școală, sub influența literaturii sud-americane. Perioada mea de formare s-a produs în comunism, pe vremea tristă a dictatorii lui Ceaușescu. Pe atunci, religia era disprețuită, faptele mistice – considerate structuri obscurantiste. De aceea nu mă pot lăuda cu un folclor trăit pe viu. În copilărie, mi-erau mai familiare poveștile din O mie și una de nopți, decât miturile ori credințele românești. Cu greu am ajuns la cărțile de folcloristică românească, multe dintre ele aflate la „fondul secret” al Bibliotecii Naționale, unde obțineam permis de lectură foarte greu. Abia după căderea comunismului a avut loc o explozie de reevaluare mitică, la care am luat și eu parte. Dar în literatura personală sunt preocupată mai ales de faptul fabulous. În romanul The Book of Perilous Dishes (Mâța Vinerii, 2017) apare un rețetar magic și culinar. Multe rețete de acolo au rădăcini în manualele medievale europene, și e chiar o rețetă inspirată din Avicenna (Ibn Sina), dar sunt și rețete inspirate din bucătăria familiei mele. Dincolo de asta se află însă un imaginar propriu.
Acțiunea romanelor mele se petrece cu precădere în București și uzez de mituri urbane, multe dintre ele consemnate în cronici, în documente particulare, eu fiind o cititoare pasionată de înscrisuri fără importanță istorică. De exemplu, într-un document de cancelare domnească, din secolul al 18-lea, am găsit un raport polițienesc, care mi-a atras atenția. Se spunea acolo că într-o dimineață a fost găsit un vampir mort. Cadavrul lui zăcea pe o binecunoscută stradă bucureșteană (existentă și azi). Descrierea cadavrului neidentificat era amănunțită: foarte păros, cu coadă, cu unghii lungi, cu o înfățișare diabolică. Era complet dezbrăcat. Originea acestei ființe ciudate a rămas necunoscută. Căutând și alte documente din aceeași perioadă, mi-am făcut o idee și am scris o povestire despre un funcționar de cancelarie, care ziua scria de zor acte oficiale, iar noaptea se strecura în dormitoarele unor femei, în căutare de aventuri galante. Surprins de stăpânul unei case, într-o noapte dramatică, funcționarul a sărit pe fereastră și a murit. Dezbrăcat și păros, n-a făcut impresie bună, fiind luat drept vampir (Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, 2022). În alte povestiri sau romane am creat o latură fantastică pentru un eveniment istoric unanim cunoscut. În romanul Homeric (2019) subiectul se dezvoltă în jurul unei movile din București: Gorganul, existent și azi. Despre el s-au scris multe, dar nu se mai știe ce e acolo. Așa că am scris povestea unei rase umane dispărute, un trib de giganți, al căror mormânt este Gorganul.
Dar mă las sedusă și de mituri folclorice. Unul dintre ele, cules în secolul 19-lea, mi-a plăcut mult, așa că trebuie să ți-l spun: doi draci tineri se duelează pentru o femeie și unul dintre ei moare, transformându-se în granule infime. Stâpânul Infernului e consternat, deoarece era primul drac muritor. Foarte afectat, dă ordin ca toți dracii să ia rămășițele mortului și să le împrăștie în lume, pentru ca astfel să ia toată lumea parte la tristețea lui. Din aceste granule crește o plantă cu frunze uimitoare și mari, iar oamenii sunt atrași irezistibil de ea și încep s-o fumeze, desigur devenind foarte triști. E o legendă a tutunului, dar cu multe amănunte, cu o poveste bună de făcut roman.
Ferenike este și un roman despre comunism, despre condiția femeii în acel timp. Am încercat să vorbesc despre mine, dar și despre faptele istorice la care într-un fel sau altul am luat parte, cum ar fi Războiul din Vietnam, decretele ceaușiste, căderea Cortinei de Fier. E acolo un mecanism al conflictului, care nu și-a pierdut încă modul de funcționare. Ceea ce ni s-a întâmplat ieri, se repetă și azi. M-a preocupat și formula, dar și modul artificial în care era alcătuită lumea comunistă, interdicțiile planificate sau venite din autocenzură. Am încercat să înțeleg „descoperirile” mele într-o societate în care nu aveai informație și nu aveai unde s-o cauți.
Am pornit de la ideea că nicio victimă nu are un singur responsabil. În Lizoanca (2009) e povestea unei comunități, în care fiecare individ a fost la un moment dat victimă. Prin urmare, toți au dreptate, toate personajele fac parte din mine.
Romanul a stârnit discuții ample despre reprezentarea corpului feminin și a copilăriei, unii critici legându-l de tendința ta de a expune structurile morale ale societății. În ce măsură consideri acest roman un punct de cotitură în conștiința ta literară privind conceptul de vină colectivă?
Într-un fel, Lizoanca la 11 ani vine în completarea romanului meu principal, care este Fantoma din moară (2008), în ideea că duce mai departe vinovățiile lumii comuniste, în perioada de tranziție. Cu toate că se petrece de-a lungul unei veri, acțiunea din Lizoanca, sintetizează, prin poveștile fiecărui personaj, o situație întinsă pe ultimii 50 de ani. Prin urmare, culpa prin participare tacită la crimele comunismcului se transformă într-un abuz permanent și stimulat social, după căderea comunismului.
The Book of Perilous Dishes este titlul sub care a fost tradus romanul Mâța Vinerii, un fantasy istoric. E vorba despre un eveniment legat de țara ta: intrarea lui Napoleon în Egipt. Evenimentul a avut repercusiuni și în Țările Române, unde Imperiul Othoman a arestat consulii și ambasadorii francezi, pe unii vânzându-i. De aici iau naștere alte conflicte. Pe acest fond se produce maturizarea unei vrăjitoare, care face parte dintr-o confrerie secretă. Prin urmare e un roman în care creez iluzia unor fapte istorice, până la un punct. Însăși Mâța Vinerii, personajul povestitor, e convinsă că toată învățătura familiei sale este aiuristică și nu există vrăji, ca, de fapt, să realizeze la un moment dat că în miezul faptelor reale s-au petrecut o serie de acte magice. Am încercat să vorbesc aici despre granița fragilă dintre realitatea indubitabilă și magie.
Cred că există mai multe legături decât diferențe. Chiar m-am întâlnit zilele trecute cu un exeget care mi-a spus că intenționează să scrie despre latura orientală a literaturii române, eu fiind printre scriitorii care o confirmă. Influența istorică a Imperiului Othoman, a lăsat urme în literatură. Economia de tip oriental, relațiile cu turcii, care, sute de ani au hotărât conducătorii Țărilor Române, importurile economice și culturale etc. au generat mentalități existente și azi. Apoi, să nu uităm că turcii s-au așezat pe o cultură grecească, aflată în acord cu fondul nostru european și balcanic. Prin urmare s-a spus de multe ori că România este cea mai orientală țară latină, situată la Porțile Orientului. De aici a descins o literatură a „isarlâcurilor”, cu un tip de imaginar bazat pe duhuri nevăzute, papuci zburători și balauri (dragoni) aducători de ploi și paznici ai pietrelor nestemate. Scriitori precum Ion Barbu, Urmuz, Mateiu Caragiale, Eugen Barbu și mulți alții au creat o literatură cu simbolism și atmosferă orientale, iar eu mă încadrez aici.
În România a existat mereu o fascinație a Orientului. Primul lucru care îmi vine în minte e că Sadveanu, scriitor interbelic, fixează în Egipt misterele străvechi ale strămoșilor noștri antici. Egiptul este o lume universală, de fapt, un punct în care se amestecă lumile, iar reperele mele sunt variate. În afară de fascinanta Antichitate a faraonilor, cunosc bine istoria epocii elenistice, cu imaginarul mistic și legendele din jurul lui Hermes Trismegistul, dar recunosc că nu știu multe despre lumea actuală. Am rămas la cosmopolita și baroca Alexandrie a lui Lawrence Durrell, iar recent am citit André Aciman. Dar da, sunt absolut convinsă că lumea noastră e interesată de scriitorii egipteni. Nu știu dacă la voi ar exista interes, nici măcar nu știu dacă există scriitori români traduși. Pe la începutul anilor 80, în mod surprinzător pentru acea epocă s-a tradus un roman de Assia Djebar (Nerăbdătorii) pe care l-am citit cu sufletul la gură, cum se zice. Era prima oară când citeam un scriitor algerian. Experiența de a intra într-o lume necunoascută este întotdeuna memorabiă. De aceea, poate că ar fi util să avem mici prezentări de scriitori egipteni, de pildă în revista Ficțiunea. Poate că le scrii tu.
Întrebare-capcană. Mi-ar plăcea să fiu tradusă în arabă, din păcate traducerile literaturilor mici nu sunt chiar o prioritate pentru nimeni. Nu știu nimic despre editurile din Cairo, dar asta nu mă împiedică să visez că într-o zi voi lansa o carte lângă piramide și multă lume se va regăsi în ea.
Normal, Egiptul este primul pe listă! Nu știu de ce n-am ajuns. Poate pentru că turismul meu se reduce la țările pe unde am cărți traduse și deci și evenimente. N-am fost niciodată într-o țară arabă. Am mai vrut să văd Bagdadul, dar n-am ajuns. La București sunt mulți arabi, în special dintre cei care au făcut aici studiile, de regulă medicina, prin anii 80. Unii sunt și cititorii mei. Dar cred că nu am cunoscut încă pe nimeni din Egipt. Pentru mine rămâne încă o lume din cărțile de istorie Antică.
