Bineînțeles, a existat și pentru mine o primă carte, citită cu greu și cu sudoare. S-a întâmplat de mult, pe vremea în care mă rugam de toată lumea să-mi citească. Nu eram încă la școală, iar în familie aveam numai oameni amatori de lecturi grăbite. În special, voiau să-mi turuie la repezeală câte o frază de prin cărțile pe care le citeau ei și niciunul nu stătea omenește, ci făcea și altceva în timpul ăsta, încât trebuia să-i urmăresc prin toată casa. Bunică-mea citea cărți voluminoase, din care întotdeauna atârna câte o limbă de mătase roșie. Ea se fâțâia cel mai mult și știam pe unde este după locul în care vedeam flamura căzută dintre pagini. Dacă-și lăsa cartea în balcon, precis udase florile pe-acolo și făcuse și-o pauză de lectură pe canapeaua verde. Iar dacă dădeam cu ochii de câte un volumaș răstignit pe câte o margine de scaun, eventual și c-o scrumieră alături, știam sigur că tatăl meu era prin zonă.
Cu toate că-i convingeam cu greu să-mi citească, erau foarte amatori de povestit. Și era destul de enervant, pentru că nimeni nu spunea o poveste așa cum era în carte. Fiecare avea idei, înflorituri și episoade care îmi rupeau sufletul. Lipsa lor de respect față de cuvântul scris m-a indignat în așa măsură, încât m-am hotărât să-nvăț să citesc.
Găsisem pe-atunci o carte cu pagini cartonate și ilustrate. Personajul era Helga, pe care o și vedeam în carne și oase, alergând prin sufrageria noastră ori sărind coarda pe aleea din fața casei. Pe fiecare pagină era un mic text, cu litere negre, ca niște ochi licăritori, încât aveam impresia că în orice moment ar putea să-și schimbe poziția.
Îmi citise cineva cartea, cred că tata, însă în grabă și cam fără să se uite peste litere. Acesta era încă un lucru insultător: de la bunici, la părinți, mătuși sau alte rude, aflate în trecere, toți, fără excepție, ridicau ochii din carte în timpul lecturii și se uitau la mine, ca și cum m-ar fi tras în piept. Eram absolut încredințată că nu spuneau tot, că citeau pe sărite, că omiteau tocmai părțile tari.
Așa am început să caut sensul literelor scrise. Pagina arăta ca o șarlotă de lămâie.
Îmi aduc aminte cum stăteam pe canapea, cu un morman de creioane colorate lângă mine. Scosesem la întâmplare o carte din bibliotecă. În vremea respectivă detestam să scriu pe caiete, pentru că cele mai multe erau liniate, ceea ce mă făcea să mă simt ca un câine ținut în lesă. Prin urmare, scriam pe cărți, mâzgăleam de fapt paginile tipărite, ca și cum tipăritura n-ar fi fost decât un fond inofensiv, un decor fără importanță.
Nuanțele de mov și lila erau preferatele mele. Cum primeam o cutie de creioane colorate, cum înșfăcam movul, pe care îl ascuțeam cu pasiune.
Prin urmare, am ales o carte din bibliotecă, pe care o consideram total neînsemnată, o carte cu coperți bleu, iar pe paginile ei de maculator am desenat apăsat, cu vârful moale al creionului meu lila, conturul impozant al literei H.
A fost prima literă și primul mister pe care l-am dezlegat.
Cu acest semn, ca o poartă, începea cartea despre Helga, al cărei nume îmi intrase în suflet cu multă vreme în urmă. M-am chinuit îndelung să-l scriu și-mi mai amintesc și-acum literele inegale ori încercările numeroase prin care am trecut ca să-l fac să-ncapă pe o singură pagină. Evident, pe-o pagină din acea carte, pe care mă hotărâsem să-mi încerc creionul mov. Trăiam esențial marea mea aventură de cititor, printr-o muncă atât de complicată încât și astăzi îi mai simt apăsările.
Toată povestea despre Helga am dezlegat-o literă cu literă. Copiam silueta semnului grafic peste textul aproape cenușiu, al cărții de terfeleală, apoi desenam alături câte un obiect, dar mai ales câte o persoană, al cărei nume începea cu acea literă. Și nu era deloc ușor. Cum prindeam pe cineva, îl și luam la întrebări despre numele unei litere și verificam pe urmă dacă nu cumva o mai scrisesem, foșnind foile cărții, care între timp devenise o adevărată capodoperă. Literele îngroșate, capetele cu ochi holbați și sprâncene arcuite ori pisicile făcute din două ovale tronau pe fiecare păginuță a cărții fără nume.
Într-un timp lung, lung ca un vis, am reușit să aflu numele tuturor semnelor din cartea Helgăi. Și-ntr-o după-amiază de iarnă, cu ferestre bolnave, am citit-o, în sfârșit, pe toată. Avea patru pagini.
Iar când am închis-o, m-a apucat o tristețe mare, care venea nu din faptul că se epuizase un mister atâta vreme încălzit în creierul meu, ci pentru că mi-am dat seama că pur și simplu nu puteam să mă bucur de lectura primei mele cărți, fără să mă laud și celorlalți, familiei din cauza cărei mă apucasem de citit.
Anul următor am mers la școală, dar abia după încă un an am început să citesc și cărți fără poze. Pe la sfârșitul clasei a treia eram deja plictisită de povești "nemuritoare", dar n-am trecut la alte cărți până într-o zi de iunie, înfiptă pentru totdeauna în creierul meu.
Luasem de câteva zile vacanță și cotrobăiam prin încăperile de la periferia casei, când am dat de un birou vechi. Camera asta avea două ferestre aproape acoperite de coroana unui tei bătrân și ori de câte ori intram aici mi se părea că se mișcă deasupra mea pleoapele moi, ale unor giganți binevoitori. Biroul era chiar lipit de pervazul uneia dintre ferestre.
Într-un compartiment îngust, închis c-o ușiță fragilă, am dat de câteva cărți fără coperți, jerpelite și abandonate una peste alta. În casa noastră se aruncau rareori lucrurile terminate, încât erau multe cotloane în care dormeau ordonat pălării tuflite, cești desperecheate, sipete fără balamale și alte chestii de care nu mai avea nimeni nevoie. Până și radioul din timpul celui de-al doilea război se mai lăfăia încă, pe consola care păzea ușa bucătăriei.
Și cum stăteam chircită lângă vechiul birou, cu frunzele clipitoare în fereastră, am dat de-o carte subțirică, pătată și fără coperți, care intra direct în subiect. Chiar pe prima pagină care se păstrase, cineva povestea că, luându-și hainele cele mai bune, a urcat pe o corabie. Dar nici n-a ieșit bine în larg, și marinarii, care erau de fapt niște javre, i-au luat hainele lui cele frumoase, l-au îmbrăcat în zdrențe și l-au legat bine, plănuind să-l vândă în primul port. Profitând de un moment bun, povestitorul, care deja începuse să-mi fie simpatic, și-a desfăcut legăturile și s-a lăsat binișor pe cârmă, în apele mării. Cum țărmul nu era departe, a luat-o înot, ascunzându-se într-o pădure de stejari. Dar nici marinarii nu erau chiar așa de tâmpiți. Cum l-au văzut ieșind din apă, au și pornit în căutarea lui. Acum eram și puțin curioasă dar mai ales mă temeam să nu-l prindă. Era clar că va scăpa, de vreme ce ajunsese să povestească, însă sunt prețuri și prețuri ale salvării. Cine s-ar mai bucura pentru un erou învingător, după ce a trecut prin atâtea nenorociri încât n-a mai rămas din el decât o cârpă bună de spălat vasele? Însă exact aici, când urmăritorii o luaseră după el, era o pată de tuș negru, sub care nu se mai vedea niciun cuvânt.
Am sucit cartea și pe cotorul ei, rămas întreg, am văzut mai întâi 118, apoi, mai sus, două steluțe negre și un nume, pe care nu aveam să nu-l mai uit vreodată: Homer.
Am aruncat din nou ochii spre cărțile din vechiul birou. Printre ele se vedea un alt cotor, identic și, după un timp, mi-am dat seama că era primul volum al aceleași cărți. Acesta se păstrase intact. Era un exemplar din „Biblioteca școlarului”, pe care se vedea și titlul, un cuvânt care mi s-a părut că se risipește pe țărmurile împădurite, unde încă stătea pitit povestitorul meu. Iar sonoritatea acelui titlu îmi mai răsună și-acum în minte, exact ca în ziua de iunie, în care m-am întâlnit pentru prima oară cu Odiseea lui Homer, tradusă în proză de Eugen Lovinescu.
Pe atunci însă nu era decât o carte bleu, în două volumașe jalnice.
În fereastră se mișcau alene frunzele de tei, iar din pardoseala uscată urca un vag miros de migdale prăjite. Am deschis primul volum și-am înlemnit. Pe hârtia proastă, peste șirurile mărunțele de cuvinte, se încolăceau firele mov ale vechilor litere și-ale capetelor sprâncenate, care au fost cele dintâi intrări ale mele în inima unei povești. Chiar și H-ul, pe care îl considerasem un hotar, se găsea acolo, întărit cu multe linii liliachii, iar dincolo de el pulsa fără grijă Odiseea homerică. Și dând pagină după pagină, mi-am adus aminte nu doar povestea Helgăi, ci și poveștile mai mărunțele care țineau încă postamentul fiecărei litere.
Iar din tavanul înalt și chiar de dincolo de el, din cerul curat al lunii iunie, mi-a coborât în creier pulberea cenușie a unui regret fără margini. Gândul că ar mai putea să vadă și altcineva pisicile borțoase și literele diforme mi se părea criminal. Mă vedeam deja dând foc acelei cărți nevinovate, numai ca să scap de aventura mea mov. Dar nu m-am ridicat și nici măcar n-am închis cartea. Sub mâzgăliturile vechi pulsa vie povestea fugarului, de la începuturile ei, iar ochii nu mi se mai puteau desprinde de litera smolită și de firele ei seducător împletite într-o călătorie pe mările nevăzute încă de mine.
Și-am rămas lângă biroul vechi, uitând cu totul de familie și de timp. Deschisesem poarta mov, luată pe sus, în aventura unui erou care mi-era ca un frate. Nu mă mai aflam în nicio competiție și nici nu aveam ceva de dovedit. În imensitatea lumii nu existam decât eu și el. Nici glasul mamei mele, care mă căuta prin casă, nici ușa deschisă pe neașteptate nu m-ar fi făcut să ridic ochii din pagina pe care literele, în sfârșit, își pierduseră identitatea.
