Mistere (3)
Întâlnirea cu zeul
Pampu armașul era paznic la pușcăria domnească, pe malul Dâmboviției, iar slujba aceasta era cea mai mare realizare a sa. Mai bine ar fi murit decât s-o piardă. Și chiar era o treabă cu muncă puțină și mari satisfacții: stătea în ușă, având grijă să nu iasă nimeni, să nu facă scandal vreunul dintre puținii deținuți din incintă, căci la pușcăria asta erau aduși arestații pentru interogatoriu, câteva ceasuri, apoi venea căruța să-i ducă direct la pușcăria cea mare, la ocnă ori „să-i dea peste Dunăre”, după caz. Și nu vorbim despre orice deținuți, ci doar despre cei cu obraz subțire, căci restul, după o scurtă înfățișare la Mitropolie, erau duși direct la Ocnele Mari.
Pampu avusese ocazia să vadă lume bună, boieri și funcționari de divan, iar odată îi ajunsese sub ochi și un turc, îmbrăcat în mătăsuri, care se lăuda că e trimisul sultanului.
Într-o seară, arnăuții au adus un bărbat pe care era imposibil să-l treci cu vederea. Spunea că e doctor și protesta că fusese arestat pe nedrept. Pampu nu s-a mișcat, a ridicat o sprânceană și-a rămas cu ochii lipiți de acest nou-venit, lăsat la una dintre mesele sălii de așteptare.
Însă, înainte ca Pampu să bage de seamă, înainte să vină căpitanul ca să-l ia la întrebări, doctorul acesta sau ce-o fi fost, a dat ochii peste cap și-a murit.
Un timp lung Pampu a rămas lângă el, neștiind ce să facă. Era primul om pe care îl văzuse murind. Apoi, amintindu-și că nimeni nu fusese de față să vadă, s-a repezit să-l răsucească pe-o parte, să-i dea două palme, ca să-l scoale din morți. I-a slăbit gulerul și pe când se pregătea să-i desfacă și nasturii, a simțit o umflătură la piept.
Cum putea să treacă mai departe de asta? Dacă era vreo orătanie intrată sub vestă? Din două mișcări a scos obiectul care era o pungă, strânsă bine la gură și înnodată de două ori.
În fine, a strigat după ajutoare, mortul a fost luat în primire de alții, iar armașul a trecut drumul să bea o cafea.
Iar aici, în tihnă, așezat pe divanul cel mare, a scos punga s-o studieze. Lângă el dansa un arnăut, cam afumat, iar la plită mesteca în cafea un mustăcios, care vorbea tare. În jur era lume, pe lângă el treceau alți bărbați, iar cineva l-a întrebat dacă nu voia o cafea. O clipă a trecut ochii de la dansator la un saric și apoi la afumătoarea cu mirodenii și, fără să știe când și cum, a rămas fără pungă.
Era mâhnit nu atât pentru valoarea pierdută, cât pentru faptul că n-apucase să vadă ce e în ea.
Mustăciosul era caramangiu, cu mână ușoară, iar ceva mai târziu, în seara aia s-a întins pe patul său, de la han, ca să cerceteze fără grabă frumoasa pungă, care nu era ca oricare. Făcută din mătase mai groasă, era strânsă pe un șiret de nedezlegat. Bărbatul, cât era el de meșter în artele furtișagului, pe atât era de nepriceput în dezlegarea unui nod iscusit. L-a studiat, l-a slăbit cu un ac, iar când era gata să-i de capăt, cuprins de un junghi ori de pedeapsa cerească, a înțepenit, mort.
Punga a ajuns la un arnăut care încercase să scape de niște urmăritori, dând buzna în han. Cum a intrat, în loc să se ascundă sub pat, cum plănuise, a zărit punga și, văzând cât de strâns era nodul, a tăiat-o cu sabia. Dar n-a apucat nici el să vadă ce era înăuntru, fiind arestat, căci pe urmele lui se aflau niște oameni supărați rău.
A doua zi, în han a fost zarvă, mortul fusese descoperit și multe ore s-a perindat lume, s-au întocmit acte.
Servitoarea a strâns așternuturile și întâmplător a dat cu ochii de pungă. Zăcea lângă pat, cu gura tăiată, și, curioasă, a băgat degetul să vadă ce e înăuntru și-a dat de un fulg, o pană tânără neînsemnată, pe care a aruncat-o pe geam, păstrând punga, încă bună de pus ceva, un inel, un bănuț de argint.
Iar mica pană a plutit peste curte, ieșind în stradă, traversând podurile, ca mai apoi să cotească la vale spre Dâmbovița.
Pe fulgul acesta, căzut dintre penele unui stârc, se legăna unul dintre nenumărații patroni ai somnului și ai viselor. Bastard al nopții, acest mic zeu, chiar și astăzi obișnuiește să călătorească pe câte o pană, pe câte-o frunză, împrăștiind în jur o lene zeiască, transformată treptat în melancolie ori în somn greu fără vise. Când micul zeu intră în vreo belea, de exemplu ajunge captiv ori e amenințat în vreun fel, emană, fără să vrea, ceața profundă a morții.
Cu o zi înainte avusese ghinionul să plutească pe lângă doctor, care credea în vise și în semne divine. Văzând fulgul la oarecare distanță i s-a părut o prevestire de bine și l-a ascuns într-un buzunar, apoi într-o pungă, ca pe un noroc, ce merita ținut cât mai aproape de suflet. Iar de aici știți: micul zeu, speriat de moarte, a trecut prin mâna lui Pampu, care n-a apucat să se bucurie foarte mult, apoi s-a simțit opresat de mustăcios, iar sabia arnăutului aproape că l-a dat gata, scoțând din el toate fricile morții.
În sfârșit, se eliberase. Vehiculul său plutitor trecea acum peste grădini, ocolind gardurile, traversând strada, până la pușcărie, unde, n-o să mă credeți, a ajuns din nou față în față cu Pampu.
Întâlnirea a fost plăcută, ceva familiar îl îmbia să toarcă la vise și cum era și o zi însorită, s-a așezat pe fesul armașului.
Acesta își făcuse pauza de cafea și se întorcea iarăși la slujbă, lângă ușa pe care-o o avea de păzit. Încă se gândea la punga pe care-o pierduse, mai precis, rămăsese cu umbra unei nemulțumiri. Poate dacă ar fi uitat, viața lui ar fi mers înainte.
Însă micul zeu, încălzit de postav, eliberat de orice constrângere, risipea peste Pampu stropii fini ai cunoașterii.
Și copleșit de o toropeală plăcută, acesta a văzut de la capăt moartea doctorului, întâlnirea cu mustăciosul, chiar și ochii servitoarei din han. O nepăsare totală pusese stăpânire pe el. Nu mai auzea nici poruncile, nici înjurăturile căpitanului. N-a simțit nici măcar picioarele care i se lipeau de șalvari.
Ajuns în stradă și-a dat seama că ceva excepțional se întâmplase cu el. Putea să moară sau să rămână pentru totdeauna în contemplație. În niciun caz nu mai putea să fie un simplu armaș. Devenise o punte, un suflet de graniță.
Restul vieții sale nu mai contează.
Pentru oricine există la un moment dat o întâlnire cu un zeu, o cotitură, o resetare. Când ajungeți la Dâmbovița, uitați-vă bine, uneori, mai ales la amiază, se zărește silueta lui Pampu, iar pentru cine o vede, zeul este foarte aproape.
