Când am citit despre fantoma lui Patrocle, în Iliada (cântul XXIII), m-am gândit imediat că Ahile visase sub imperiul emoției. Totuși un amănunt din întâlnirea asta mi s-a înșurubat în memorie: fantoma lui Patrocle este înfățișată ca o un fum care dispare „țârâind”. Nu face un zgomot vulgar, nu e ca un pian lovit din greșeală ori ca un capac care astupă ferm o oală în clocot. Ci scoate un cântec de greier, un sunet de nisip în clepsidră. Sunetul lumii de dincolo și al viselor. Țârâind, ca un ceas vechi.
Cu informația asta la bord, am ajuns la o însemnare despre Cirtă onirocritul. Acest om, despre care vreau să vă povestesc azi, era umblat și pățit. Bătuse drumurile spre Stambul dar și spre Viena, de unde își cumpărase o pălărie înaltă, ca potcapul domnesc. Citise câte ceva la viața sa, iar, printre altele, și manualul de vise al lui Artemidoros. Își notase lucruri auzite de pe la vrăjitori și de la simbologii secolului al 18-lea, care, ca și azi erau niște tipi gata să te amețească, aruncându-te prin tot felul de gropi din asfaltul cuvintelor. Cu siguranță ați întâlnit oameni care văd o cifră (de exemplu, un număr pe poartă) și de aici fac o poveste cu obstacole și previziuni, de multe ori catastrofice. Cam așa era și pe atunci, iar Cirtă își notase astfel de lucruri, încât putea să dea răspuns la orice întrebare îi puneai.
Când un om visa ceva care continua să-l apese mai mult de un ceas, își lua papucii în picioare și bătea la ușa lui Cirtă. Locuia într-o mansardă cu vedere spre Dâmbovița, o cămăruță strâmtă, dar dotată cu o masă, unde era invitat musafirul.
Pentru început, acesta punea un ban în castronelul de tablă și aștepta să-l poftească la povestit. Dacă visul era simplu, Cirtă era om cinstit, nu mai cerea niciun ban. Dar dacă era ceva complicat, mai cerea ceva, uneori o para, alteori ajungea la un taler. De exemplu, visai că ți-a apărut mama în vis, deși în realitate era moartă de mult - nu aveai nevoie de tălmăcire. Oricine știa că te paște o necaz mic, ceva fără importanță adevărată. În vis morții nu se lungesc la vorbă, decât dacă e ceva grav. Când doar trec așa, ca și cum ar fi într-o altă realitate, n-ai de ce să-ți faci griji. Tot ușoare erau visele în care zburai, fiind întotdeauna de bine, visele cu ape limpezi, cu flori și așa mai departe. Între visele complicate se aflau cele cu mesaje, cu scrisori ori cu cărți. Astea erau vise intelectuale, care cereau o analiză profundă.
La acest Cirtă a venit într-o zi o negustoreasă de cartier, femeie fără carte, care vindea usturoi, chimen și alte mirodenii autohtone, cărându-le zilnic la piață.
Visul ei era într-adevăr plin de guri care vorbeau în neștire. Femeia visase un fel de adunare a înțelepților care spuneau că istoria lumii se terminase. Moravurile erau praf, nemernicii umblau în haite și idioții hotărau soarta majorității, care ca de obicei se enerva în tăcere.
Iar între vorbele marilor înțelepți, precupeața ținuse minte o singură frază, pe care o repetase de-acasă până la Cirtă de frică să n-o uite:
„Când veți auzi un țârâit lung pe la Colțea, să știți că sunt sufletele celor morți, venite de pe lumea cealaltă.”
Cirtă a mai cerut un ban și ceva timp de gândire. Visul îi punea probleme, era complicat.
Nici după un ceas, nici după două și nici până la finele zilei n-a găsit un răspuns. Așa că, recunoscându-și limitele, s-a dus să-i înapoieze banii clientei sale.
Precupeața locuia într-o incintă ceva mai mare, cu perdele care te făceau să te simți ca într-un pahar de Cotnari. Tot să visezi și să alergi la vândut mirodenii.
Mai întâi au vorbit despre vis, încercând să dea sensuri acelor suflete de la Colțea. Și pentru că vorbeau despre vise și somn, Cirtă a adormit în acea încăpere de ape și promisiuni nerostite.
În zilele următoare lui Cirtă i s-a părut normal s-o viziteze pe precupeață. În fond era visul ei, i-l băgase în minte, odată cu țârâitul de pe lumea cealaltă. Așa c-a mai petrecut o noapte la ea. Și încă una. Dar la următoarea încercare ușa era închisă. Femeia și-a văzut mai departe de zarzavaturi și de coșurile cu mirodenii, după vrea săptămână uitând de vis și de Cirtă.
În schimb, onirocritul era din ce în ce mai distrus, mai convins că în visul negustoresei de usturoi se afla viitorul întregii lumi. Or, cu cine putea să vorbească despre un astfel de vis, dacă nu cu autoarea lui în persoană?
S-a dus până la Colțea, a numărat treptele, a examinat coloanele și a stat cu urechea ațintită în naos. Avea nevoie de un semn, de o confirmare a bănuielilor lui. Femeia nu venise întâmplător la el, ci pentru că îi era destinat acest mesaj mistic. Iar acum în loc să-i spună mai multe, închisese ușa, dispărând pentru totdeauna.
Într-o dimineață Cirtă s-a trezit cu un țiuit în urechi. Era ceva lung și apăsător, ca un șnur tras prin timpan, ca un fir de argint împodobit cu firișoare de sârmă. Uneori auzea un buhai care moare, alteori milioane de greieri îi săpau în ureche. Viața lui liniștită, de mare interpret al zeului Oneiros, se terminase. Precupeața visase special pentru el. Era convins că sunetul ăsta era țârâitul de pe lumea cealaltă, limbajul nedescifrat al fantomelor.
Și cum mesajul e pentru cine crede în el, onirocritul a luat o pană și-a-nceput să transcrie lunga poveste a unor suflete evadate din moarte. Cartea lui, în care, desigur, precupeața are un rol însemnat, a rămas una dintre cele mai încâlcite scrieri, care periodic entuziasmează o altă minte, la fel ca lui. La finalul cărții stă scrisă data finalului general: o zi de aprilie, când de la Colțea se va auzi un țârâit lung.
O singură întrebare mă bântuie, dacă-mi permiteți: Ce-o fi țârâit oare în realitatea lui Homer sau mă rog a personajului său, Ahile?
