Am găsit într-o carte a lui Constantin Gane o scrisoare care mi-a atras atenția printr-un detaliu. Un boier îi scrie chelăresei lui, să-i fie trimise urgent niște lucruri, de la conac, păstrate în „lada de chiparos”. Acesta era detaliul de interes pentru mine, pentru că-mi aducea aminte de Tecla.
Aceasta era servitoare de conac și dintre lucrurile multe din casa boierească o atrăgea magnetic o ladă pictată, în care păreau să fie închise misterele lumii. Era lada de chiparos, încuiată cu două lacăte și ținută într-o cameră prin care slugile nu călcau foarte des. Or, Tecla era slugă de rang mic, stăpână peste mături și cârpe de praf. Numai chelăreasa avea chei de la această ladă, pictată cu dansatoare și cununi de răsură. Iar chelăreasa – ce să vă spun! Era o viperă cu evantai și haine scumpe, care stătea cu ochii pe Tecla. Dar și aceasta, cum prindea un moment, cum se lăsa pe vreun divan, visând la comorile închise în lăzi, iar dintre ele, lada de chiparos era pe locul întâi.
Și de ce lăzile rare se făceau musai din chiparos? Înrudit cu bradul, dar mai ales cu arborele de tuia, chiparosul nu cântărește mult, în schimb, spre deosebire de brad, e un lemn rezistent, din care cauză era preferat ca material pentru lăzile de călătorie.
Când scrisoarea boierului a ajuns la conac, toată lumea a avut ceva de făcut. Chelăreasa, plină de importanță a anunța că avea să fie deschisă lada de chiparos. Câteva haine aveau să fie trimise în aceeași seară la București.
Cu mare emoție, Tecla a aflat că ea urma să ia parte la acea activitate atât de rară, respectiv, să pună hainele între scânduri subțiri, ca să nu se șifoneze pe drum. Inima îi bătea ca la nebuni. Se afla în fața unei descoperiri, pe care fiecare picătură a sângelui ei o presimțea.
Capacul a fost ridicat, iar cufărul de chiparos a lăsat la vedere hăineturile cele mai bune ale boierilor: rochii de atlaz fără mâneci, anterie dungate, mărginite cu blănuri, șalvari și căciuli, plus un beniș, cu față de mătase înflorată, căptușit cu blană de vulpe.
Tecla a cărat fiecare haină către trăsură, așezând-o ca lumea, cu gândul la chelăreasa care ținea capacul, pregătită să închidă lada, să pună lacătul și gata – să încheie acea zi unică, la care Tecla visase atât de mult.
Totuși, printr-o minune, când a urcat iar, camera era goală, chelăreasa coborâse, să arunce niște porunci din gura ei largă. Și-n timp ce dorințele chelăresei se balonau peste curte, până la grajd și de-acolo în pivniță, în căutarea unui bărbat care-și câștigase titlul de reparator general al tuturor lucrurilor, Tecla și-a băgat nasul în ladă.
Hainele zăceau netezite una peste alta, teanc infinit. Lada de chiparos n-avea chichiță ori sertăraș la vedere, în schimb, fiecare colț era ocupat de câte un cilindru, terminat cu un capac de argint. L-a împins cu in deget și-a ieșit la iveală comoara: înăuntru era un sul, pe care, fără gânduri prea multe, Tecla l-a înșfăcat ascunzânu-l sub fuste.
În restul zilei nu s-a mai întâmplat mare lucru. Hainele au luat drumul Bucureștiului, lada de chiparos a fost închisă cu lacăt.
Abia către seară s-a putut strecura în grădină și acolo, la lumina aproape sfârșită, a studiat nemaipomenita captură: a desfăcut sulul și-a descoperit portretul unui bărbat.
De la prima privire, Teclei i-a venit să leșine: era un tip tânăr, cu niște ochi care-ți intrau adânc, nu doar în ochi, ci în carne, pentru a se transforma în libelule de foc, apoi în salamandre nesățioase și în țipari, care mișunau peste tot. Bărbatul părea că zâmbește ironic, încât aveai impresia că vrea să-ți spună ceva, un secret de care îți depindea toată viața.
Tecla a întors pânza pe partea cealaltă. Toată suprafața era plină de litere, de un scris mărunțel, pe care o pană conștiincioasă îl tipărise acolo.
Zilele măturătoarei s-au schimbat radical. Treburile ei, așa neînsemnate cum par la prima vedere, deveniseră insuportabile. Nu se putea gândi la geamurile pe care le avea de spălat, nu putea să mai îndeplinească nicio poruncă. Mintea ei era ocupată de bărbatul din lada de chiparos, care nu putea să fie un simplu om: altfel, de ce-ar fi fost ascuns așa de bine? Dacă era din familie, l-ar fi pus cineva pe-un perete. Dar nu era, Tecla știa foarte bine că venea dintr-o lume misterioasă. Poate chiar din paradisul ceresc. Prin urmare, mesajul de pe acel portret devenise obligatoriu de descifrat.
Dar Tecla nu știa să citească. Nici măcar nu-i trecuse prin minte să învețe vreodată. Ștergea praful de pe cărțile casei și privea cu indiferență frazele înșirate, cerneala decolorată ori tipăritura oribilă, care îi dădea un sentiment de tristețe. Dar acum era clar că trebuia să învețe puțină slovă, atât cât să știe ce scria pe dosul portretului.
Ar fi fost mai simplu să-l întrebe pe dascăl, un tip care venea zilnic la chelăreasă, să le dea lecții copiilor ei. Dar cum ar fi putut să-i arate portretul? În scurtă vreme s-ar fi aflat că-l furase. Cu oricine, ar fi ajuns tot acolo.
Așa că s-a hotărât să ia lecții, să învețe să scrie și să citească.
Dascălul a acceptat să se întâlnească noaptea, după treburile nenumărate ale conacului, iar prețul a fost pe măsura aventurii inegalabile. La fiecare întâlnire învăța câte o buche, scria câteva semne, iar pentru asta îl ajuta pe dascăl să-și întărească încrederea în forțele lui bărbătești. Și, pe cât îi creștea dorința de a descifra misteriosul mesaj, pe atât își pierdea prețuirea de sine.
Din toamnă și până în primăvară, Tecla a învățat să citească, experiență care a lăsat urme grele în viața ei, așa cum lasă orice școală de clasă înaltă.
Deși știa să citească din Evanghelie și să-și scrie numele cu înflorituri, textul de pe spatele portretului a rămas o enigmă.
N-o să povestesc despre dezamăgirea măturătoarei, dar trebuie să vă spun că viața ei s-a schimbat, așa cum se schimbă sub apăsările oricărei descoperiri. Cel mai greu era să dea nas în nas cu dascălul. Din toată aventura cunoașterii rămăseseră doar drojdiile descoperirii și impresia unui timp pierdut și imposibil de regăsit.
Ascuns în podul conacului, miraculosul sul a rezistat multă vreme, fără ca cineva să știe de el, apoi a trecut din mână în mână, ca până la urmă să ajungă la mine.
Din păcate, portretul s-a șters: mâini criminale au vărsat cafeaua pe el sau alte lichide. În schimb, textul, acel mesaj la care Tecla visase, era intact, scris în română, dar cu slovă grecească. Pe scurt, un escroc venetic, care susținea că vine din Franța, se lăudase prin București că era meșter mare în arta portretului. Autoarea textului îi plătise acestuia 10 taleri ca să-l picteze pe fiul ei. Însă la final, după două zile de schițe și amânări, „francezul” adusese acest portret care nu semăna deloc cu modelul: „era portretul unui holbat, plin de ifose si de jeg”. Totuși nu se îndurase să-l arunce, având în vedere cât o costase, ci îl pusese în lada pe care mai târziu aveau s-o moștenească urmașii ei.
Cercetând data, aflăm că portretul era făcut cu vreo 50 ani înainte de a-l fi găsit Tecla.
Totuși, curiozitatea ei a lăsat urme în mica istorie. La finalul textului apare o mențiune, cu litere slavonești, cu scris infantil: „găsit la anul 1797, de mine, pe numele meu, Tecla, în lada de chiparos.”
