Doina Ruști & Emanuela Ilie
Emanuela Ilie: Dragă Doina Ruști, în biografia operei unui scriitor, după cum s-a repetat de atâtea ori, un loc foarte special este deținut de primele sale încercări literare, și mai ales de cele care nu au fost adunate în volum ori s-au pierdut, din diverse motive. Care au fost primele tale cărți și în ce context le-ai scris?
Doina Ruști: Începutul se află în urmă, în anii copilăriei, cred c-am mai spus, dar dacă este vorba despre prima mea carte, atunci ar trebui să spun că prin studenție îmi adunasem un volum de proză scurtă, specie foarte la modă pe-atunci. Bineînțeles, nu mă îndoiam c-aveam să public, abia în acel an II, de facultate, am aflat câte compromisuri presupunea acest lucru. Erau texte alese dintre multele pe care le scrisesem atunci, unele fantastice, altele de un realism atroce. Îmi amintesc că aveam una despre un profesor de pian din cartierul Târgu-Cucului, pe care ajunsesem să-l visez, încât, nu doar că eram convinsă de existența lui, ci m-am și dus într-o zi acolo, am luat tramvaiul și-am coborât în dreptul unei stradele iar, timp de vreo oră, m-am învârtit pe lângă niște case ruinate, așteptându-mă să aud pianul, să-mi văd personajul. Nu exista decât în mintea mea, se înțelege, dar relația era atât de reală, încât și azi mai păstrez speranța că la un moment dat a trecut pe acolo. Empatia asta cu personajele nu m-a părăsit niciodată. N-am publicat volumul de povestiri nici în ziua de azi, ar putea fi o carte de sertar, dacă nu m-ar face să râd teoria sertarelor.
Apoi, tot pe la finele anului II, mi-am scris teza de licență (ceva despre poetica nopții la Eminescu), deoarece nu mai aveam răbdare s-aștept până la sfârșitul facultății. Anul următor am început să caut bestiare medievale, imagini baroce, ezoterii. Eram obsedată. Așa am scris Bestiarul cantemirian, o carte care a zăcut multă vreme în manuscris. Când mi-am depus dosarul pentru titlul de profesor univ., mi s-a părut că mai aveam nevoie de o carte pe lista de publicații și l-am trimis la tipar. Cred că era prin 2006. Trecuseră aproape 30 de ani de când îl scrisesem. Dar asta s-a întâmplat cu mai multe dintre cărțile mele.
Acestea au fost primele trei opere definitivate. Iar printre ele - multe povestiri.
EI: Primul tău volum de povestiri este Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București (publicat în 2010). Se regăsește aici vreuna dintre aceste povestiri mai vechi?
DR: Nu. Volumul e conceput ca un puzzle, fiecare text ducând măcar tangențial către povestirea Cristian.
EI: Dacă tot mi-ai ridicat mingea la fileul critic: această povestire, foarte bine primită nu numai la noi, tradusă până acum în numeroase limbi, este un fel de intrigă a volumului. Cristian a fost chiar prima povestire din Cămașa în carouri?
DR: E adevărat, cu ea am început. Eram obsedată de sunetele orașului, iar la un moment dat aveam impresia că de câte ori aud acest nume, se întâmplă lucruri stranii prin București. M-am trezit într-o dimineață și în intersecție apăruseră niște fântâni. Se lucrase probabil mai multe zile, dar abia atunci le observasem, mi se părea că apăruseră acolo printr-un act de magie, iar zgomotul apei chema alte sunete misterioase. Undeva, prin ascunzișurile cartierului, cineva striga ceva, mi s-a părut că spune Cristian. Așa a luat naștere povestirea, pe care am publicat-o inițial în România literară (2007). Dar continua să mă obsedeze, mă gândeam la sunetele care schimbă ordinea întâmplărilor: un țipăt pe stradă, un cuvânt aruncat la întâmplare, un claxon, sirena, exagerata sirenă a ambulanțelor, șoaptele care totuși răzbat până la urmă, străbătând distanțe considerabile. Și-așa am intrat într-o perioadă în care sub impresia povestirii Cristian, am scris alte povestiri, în care sunetele care compun acest nume produc accidente, fisuri în timp, întâlniri halucinante și crime. Nu există nicio povestire din carte, care să nu aibă legătură cu povestirea Cristian, cu mesajul ei, despre viață și moarte. Nu e vorba doar despre un nume spus, ci despre ultimul cuvânt al unei fete, care avea să moară, e un strigăt al morții, al disperării, de unde și forța lui de a bulversa lumea.
EI: Mă întreb câți dintre cititori știu de ecranizarea ei. Cum ai ajuns să faci un film după povestirea Cristian și cum ai ajuns cu el la celebrul festival de la Cannes?
DR: Filmul, un scurt-metraj, l-am făcut mult mai târziu, împreună cu o echipă - prieteni, studenți, colegi. Am scris un scenariu, am regizat filmul. În anul acela era un atelier de film la Cannes, așa am ajuns. Apoi, am mai intrat prin câteva festivaluri, inclusiv în Les Films de Cannes à Bucarest, patronat de Cristian Mungiu. Filmul nu mai are o legătură certă cu povestea. A fost foarte greu, părțile fantastice au fost dificil de realizat filmic, iar, la sfatul lui Dan Burlac, am renunțat la ele.
Poate fi văzut aici
EI: Deși temele pe care le valorifici în Cămașa în carouri... sunt dintre cele preferate în literatura fantastică, rezolvarea lor frapează prin originalitate. Ca orice fan înrăit al genului, am citit multă literatură, am văzut n filme pe tema călătoriei în timp. De regulă, totul se întâmplă după un tipar oarecum previzibil: personajul rămâne în trecut și lasă un mesaj de descoperit & descifrat, călătorește în viitor (mai rar) și nu se mai întoarce, diverse evenimente sunt modificate din cauza anumitor factori perturbatori etc. La tine lucrurile se întâmplă în mod insolit; într-o povestire ca Lângă Biserica Sf. Silvestru, care, mai ales la nivel de anul 2010, mi se pare fără rival, Ema ajunge în secolul al 18-lea, fără consecințe esențiale, călătoria se repetă, iar la un moment dat aduce în prezent o persoană care o dublează. Cum ai proiectat rezolvarea conflictului?
DR: Întotdeauna mi-a fost teamă să nu cad în atmosfera sufocantă a anilor optzeci, când totul devenise cryptomanie. De aceea, conexiunile strict teoretice sunt accidentale și trecute prin întâmplări trăite. Într-o noapte am visat că mă aflam în fața Bisericii Sf. Silvestru, iar cineva mă ruga să scandez începutul primei bucolici vergiliene și am început să recit ca la școală - Tityre, tu patulae recubans sub tegmine fagi…. Suna frumos, era uimitor că îmi aminteam cuvintele. Dar, la un moment dat m-am împotmolit. Un cuvânt se topise cu totul, mâncat de tenebrele visului, iar acest cuvânt era meditaris - tu meditezi. M-am trezit cu sentimentul idiot că universul mi-a trimis un mesaj. Am început să mă gândesc la cauzele lapsusului, să trec prin minte teoria lui Freud etc. Pe fondul ăsta am scris proza Lângă Biserica Sf. Silvestru, care e o meditație asupra timpului, dar și asupra mesajului pe care îl poartă în mod subtil această biserică de mahala veche. Ctitorită de Stanca, o văduvă, biserica m-a preocupat câțiva ani. Anterior, în 2007, făcusem un proiect la Media Pro, cu studenții de la cinematografie; erau implicați mulți oameni, între care Andrei Blaier, Dan C. Mihăilescu, Constanța Vintilă-Ghițulescu, Alin Ciupală, Răzvan Țupa și alții, iar în anii următori s-a întărit legătura mea cu strada Silvestru, cu timpul fanariot, încât povestea era deja epurată de simboluri. Mă gândeam doar la modul în care aș putea să rezolv o tema atât de uzitată și până la urmă am ales teritoriul obscur al consecințelor neștiute pe care le are orice act banal. În 2010 era o noutate, care apoi a creat epigoni.
EI: La fel, Un sfert de oră apăsător e scrisă pe schema din filmul Ziua cârtiței, însă rezolvarea conflictului e diferită de ceea ce a apărut în general pe tema asta. Bifurcarea existenței, recuperarea perioadei pierdute etc. sunt tratate prin intermediul unor strategii narative care îți poartă clar semnătura.
DR: Da, și în povestirea Un sfert de oră apăsător am avut grijă, pe de o parte, să evit schemele previzibile, pe de altă parte, să arăt cât de importante sunt legăturile între epoci, spații și oameni. Astfel de legături mă scot, uneori, din ceața existențială. Dar nu m-am așezat niciodată la masa de lucru hotărâtă să scriu despre simbolismul timpului. În cazul de față, voiam să găsesc o replică la Ziua câriței și la multele povești despre retrăirea aceleași zile. Abia când a apărut versiunea în engleză a povestirii mi-am dat seama că era viabilă soluția mea narativă: personajul meu nu scapă de sub teroarea timpului pentru că schimbă ceva, ci pentru că trăiește până la ultimele consecințe rigorile impuse de câteva sunete rătăcite.
EI: Dacă tot am ajuns aici: care este relația ta documentară cu simbolurile folosite în povestiri? Te întreb asta mai ales pentru că ești o specialistă în decodarea simbolurilor valorificate în literatura lui Eliade, spre exemplu.
DR: Mereu a fost personajul și după el și povestea. În cazul de față, Cristian aduce în prim-plan forța unui nume pierdut, ale cărui rătăciri au generat călătoriile altor personaje. În volumul Cămașa în carouri… toate personajele pendulează între euforiile vieții și misterele morții. Restul, simbolurile sunt doar accidente epice, fără intenție. Deja publicasem Omulețul roșu, în care m-am despărțit de Eliade, apăruse Fantoma din moară, care nu mai are nicio legătură cu simbolurile eliadești, fusese publicat și romanul realist Lizoanca la 11 ani. Așa că îmi permiteam o detașare asumată, cu trimiteri directe. De pildă, labirintul, prin care rătăcesc cei doi studenți, ajunși întâmplător la Facultatea de Matematică, nu are nimic ritualic, de tip eliadesc. Zona crepusculară capătă aici sens doar în interiorul unor fapte mărunte: o parolă de computer, un film, un atac al cuvintelor, o sală de curs.
EI: Și în această carte există o hartă a întâmplărilor, în care capitala deține un rol esențial. Le poți spune cititorilor, în doar câteva fraze, cum arată pentru tine Bucureștiul ficțional?
DR: E un oraș cu locuințe albe, lustruite subțirel, ca oul proaspăt. Ele nu există în geografia reală, dar cu siguranță au fost cândva acolo. Plus oamenii, care trec prin intersecție, uneori doar sâmburi virgini ai adevăraților oameni. În fiecare dintre noi există o ființă nealterată și duioasă, de care mulți se dezic sau pe care au uitat-o. În ceea ce mă privește, sunt magnetizată de acest dublu, un omuleț inocent, care, uneori, călătorește prin intersecțiile orașului.
EI: Chiar, când te-ai mutat în Bucureștiul real?
DR: În 1986.
EI: Îți amintești primele impresii la contactul cu orașul?
DR: De fapt, prima oară am văzut Bucureștiul pe când aveam 4-5 ani. Era o zi de vară, cu ploaie și soare, iar eu eram într-o mașină, parcată prin spatele Palatului Regal. Aceasta e prima imagine: ploaia pe trotuar, picioare de femei tinere, vara.
În anii 80, totul era cenușiu. Mergeam cel mai adesea la terasa Dunărea, după BT-uri, vândute de bișnițari, dar și la Pescarul, mai ales vara, la terasa de pe trotuar, un loc neschimbat multă vreme, cu scaunele lui de fier, care aveau să facă parte din baricada ridicată în 21 Decembrie. Acolo îmi luam câte o cafea și priveam spre strada Batiștei, unde se pierdeau fantomele lunii iulie și unde plângea un sambuc. Așa a încolțit intriga din Cămașa în carouri. Toate povestirile au legătură cu acea zonă, unde și locuiam (ilegal) pe la finele anilor 80. Trotuarul de vizavi, de la Inter, părea populat de femei frumoase, de altfel, am avut mereu impresia că Bucureștiul este un oraș în totalitate stăpânit de femei. Și încă ceva: din adolescanță m-a urmărit intuiția că în București există cineva care mă așteaptă de secole.
EI: ... și ale cărui fascinante reprezentări ai știut de minune să le materializezi, inclusiv în Cămașa în carouri…
