Epoca fanariotă e plină de pânzeturi vărgate sau cu flori, dar nu lipsesc nici carourile. Prima oară am citit despre țesături cadrilate într-un process juridic, în centrul căruia se afla un șal, adus de negustorii lipscani, o piesă rară, trecută prin mai multe mâini, pe vremea ocupației ruse. Și cum am în față proaspăt ieșita de sub tipar „Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București”, m-a furat valul și-am început să mă gândesc la diversele modele cu linii încrucișate, linii pe lung și pe lat, vergi amestecate, dungate și-ncrucișate, romburi, pătrate și, în fine, țesăturile cadrilate din secolul al 19-lea - și-așa am ajuns la carouri.
Documentul de care ziceam rezumă plângerea unui boier, care se considera jefuit. Un sclav al său, pe nume Mavrodin, trăia ca om liber, iar reclamantul cere să fie întocmite actele necesare, ca să poată pune șaua pe Mavrodin.
Și-acum despre sclav: împlinise deja 13 ani și avea o mama liberă și un tată sclav. Desigur Mavrodin avea și un plan de viață, făcut din lucruri frumoase, însă planul său nu avea nicio împortanță atâta vreme cât era sclav. Fiind simpatic, lucru esential pentru orice ascensiune socială, își găsise niște sprijinitori, care dădeau cu gura în stânga și-n dreapta. Dar și gurile astea, dacă nu sunt plătite – adio, nene! Pentru ca o gură să dea din ea crema, o duci la Viena și-o mai lași și să stea în față. În fine, o gură cu limboacă bună să spele păcatele se ține c-o pungă, cu o slujbă, cu mai multe băgări în seamă.
Or, Mavrodin era sărac și prea tânăr ca să știe cum merg lucrurile în lume. Pentru el era nevoie de o inimă de poet.
Și cumva, sub luminile unei stele, acest poet s-a ivit. Doar el știa cum stăteau lucrurile și avea și autoritatea s-o spună, pentru că era ditamai inspectorul de divan, știutor de carte și aristocrat in progress. Adică însuși Isac Ralet.
Povestea lui, depănată în fața Divanului, a adus satisfacție de lungă durată. Mama lui Mavrodin, înainte să fi fost mamă, fusese Fermecătoarea din mahalaua Boteanu, femeie care ieșea doar sub lumina de lună, o data cu strigoii, cu vârcolacii și cu micile ispite care stăpânesc bălțile și seara de marți. În fața ei se ridicau visele care pluteau apoi toată noaptea, în sepecial pe la Bozărie, ca spre dimineață să bată în geamuri, schimbând visele oamenilor cuminți.
Într-o zi a apărut în oraș un neamț, bărbat firav, care se dădea lipscan, dar despre care toată lumea știa că minte, pentru că în București nu există secrete. Prăpăditul acesta, care vindea pânzeturi, era spion, venit să iscodească prin oraș cu vreo săptămână înainte de intrarea rușilor - plini glorie și de hormoni.
Turcii fugeau, spoinul își rostogolea ochii, iar căpitanul Nicolaev dădea pinteni pe la Focșani.
Aceasta era situația, când, mama lui Mavrodin, care pe atunci nu era mamă, a rămas împietrită la geamul prăvăliei, în care spionul, sau ce-o fi fost el, mototolea în mână un șal cadrilat. Întâlnirea a fost electrică și-au urmat niște seri memorabile, în urma cărora, prăpăditul a rămas cu obsesii pe viață, iar bucureșteanca s-a ales cu un șal, pe care niște dungi stacojii se întretăiau în demență.
Șalul acesta îi dădea o prestanță pe care n-o avusese, mai ales că știa să-l lege deasupra urechii, cu un pampon cât mărul de toamnă. Fără acest șal n-ar fi remarcat-o Nicolaev, care a stat cinci zile lungi la București, la capătul cărora a trecut fericit în lumea de dincolo.
Îmbogățită cu un șal lipscănesc și cu experiența căpitanului rus, fascinanta femeie din mahalaua Boteanu s-a măritat. E adevărat, bărbatul ei nu era nu știu ce viteaz ori spion, ci făcuse și el ce putuse. Era sclav și după lege și copiii lui erau sclavi.
Însă, (aici Isac a ridicat degetul ca divaniții să fie atenți), Mavrodin nu era copilul lui legitim.
Dacă te uitai cu atenție, se vedeau urechile rusului care din păcate nu mai putea să dea mărturie, și în plus mai era și șalul, o scumpete păstrată în ladă, pe care femeia îl adusese ca să amintească boierilor, nu atât de dreptatea cuiva, cât de vechimea lui Mavrodin. Căci pe acest șal era imprimat anul, care dovedea pe deplin că Mavrodin fusese conceput cu niște luni înainte de întâlnirea cu sclavul, din care cauză și avea 13 ani.
Problema originii lui Mavrodin a fost dezbătută mai multe zile, timp în care liniile din șal păreau să ia parte la această dezbatere. Era ceva hipnotic în el, o flăcăruie care te obliga să-l vezi pe lipscan, să-l auzi pe rus mormăind.
În cele din urmă, când Isac, urmat de o tavă cu păhărele de vișinată, a intrat să ceară verdictul, înțelepții au convenit: erau multe amănunte fizionomice care îl indicau pe rus ca tatăl copilului, însă și șalul era important, de la el pornea tolul, așa că au hotărât să fie păstrat, mai întâi ca probă, într-un cufăr, ca apoi să fie făcut cadou, ducând o viață de lucru neprețuit vreo două generații, chiar mai bine. Fiecare îl găsea bun de dăruit, până într-o zi când și-a început natural decăderea, ajungând legătură de guler și simplă cârpă de aruncat.
În schimb, soarta lui Mavrodin s-a schimbat radical. Zece ani mai târziu îl găsim armaș la Palat și apoi îi vedem semnătura pe un act de răscumpărare a tatălui său, scos din sclavie de un șal lipscănesc, de un rus mort și mai ales de nemuritorul Isac.
