Sâmbătă am fost la Craiova, pentru Gaudeamus, și-am tras la un hotel de pe lângă Madona Dudu, amintindu-mi cu această ocazie că acolo e ascunsă mâna Sfintei Filofteia. Totuși n-am apucat să verific. În drum spre această biserică, de care se leagă mici istorii, m-am întâlnit cu scriitorii Dana și Ion Militaru. Nu se poate, au zis ei, să treci prin Craiova fără să citești nemaipomenita istorie a Savetei Zugravu!
Și-așa am ajuns la Arhive, unde am citit, pe o filă îngălbenită, despre marea încredere pe care o au oltenii în mâncărurile vrăjite. Printre ficățeii de rață, untura de gâscă și carnea macră, iubesc creierul, nu contează de la ce animal, considerând că orice mâncare de creier te face mai deștept decât ești. De aici și mitul legat de inteligența oltenilor - zice-se, peste media pe țară, dacă avem în vedere densitatea cuvintelor pe minut și capacitatea de-a trăi în trecutul imediat. Despre restul - în sfârșit, trebuie consultați specialiștii în IQ.
Saveta s-a trezit într-o zi fulgerată de o dorință ale cărei rădăcini coborau adânc, în copilărie. Observase că a fi fată nu era un lucru de laudă. Deși nu-i spusese nimeni pe față, era clar că taică-său nu punea mare preț pe creierul ei, cât despre frații mai mari - nici nu merită să vă povestesc! Nici măcar Bunicu-său, mai îngăduitor decât restul familiei, nu-i dădea vreo speranță legată de viitorul ei, pe care ea îl visa strălucit. Căci această fată, care în momentul povestirii avea 16 ani, își pusese în gând să ajungă pe scaunul țării.
Nu voia să fie principesă, nevasta sau sora lui vodă. N-o interesa o dregătorie oarecare, ci voia să ajungă... domn.
Și cum era foarte hotărâtă, a început să culeagă informații în mare taină. Prima și cea mai importantă a pornit de la observația că doar frații ei aveau parte la masă de creierul preparat în varii feluri, ca să se facă și mai deștepți. Așa c-a început prin a se interesa de felul în care se prepara creierul. Dar cum rețetele erau numeroase, și-a dat seama că cel mai bine ar fi fost să le scrie. Mai ales că avea un frate care era deja maestru în slovă. Mai multe luni s-a chinuit cu scrisul și-a început să adune rețete. Preferata ei era creierul de vițel făcut pane: pe jumătate de pagină a explicat amănunțit cum trebuie curățat de pielițe. Apoi a povestit, ambalându-se, cum să fie tăiat în felii, cât de subțiri; a descris cum se dau acestea prin ouă bătute, amestecate cu smântână, cașcaval ras. Partea cea mai bună a venit la final, când a povestit cum se storc portocale, se presară zahăr și scorțișoară și se suflă un praf de piper.
Nopți multe a visat la creierul de vițel, încât ajunsese să simtă și gustul mâncării. Era însă greu să treacă la fapte, pentru că în familia ei femeile n-aveau voie să se atingă de creier. De altfel nici în alte părți ale orașului nu avea vreo șansă.
Dar în visele ei, care acum se întâlneau cu visele lumii, începuse să apară o umbră, un personaj dintr-o lume misterioasă. De fiecare dată se afla într-o pădure întunecată, iar în copaci țipau liliecii. O trăsură oprea lângă ea, iar la fereastră se legăna umbra de ape a unui bărbat.
Așa că s-a hotărât să plece de-acasă. Încărcată cu toate ingredientele, cu pirostrii și tingire, cu tot ce trebuie - într-o noapte a luat drumul pădurii.
Până la un punct, lucrurile au mers bine, dar când totul a fost gata, cum e adeseori viața nedreaptă, mâncarea la care visase a ajuns în stomacul unui tâlhar.
Nu vă încarc cu părțile triste ale poveștii, ci vă spun doar atât: fata asta, care avea un vis și credea cu tărie în el, și-a petrecut niște săptămâni în pădure, alături de o ceată de derbedei. Până într-o zi când a prins un moment favorabil și-a rupt-o la fugă.
În marginea pădurii a întâlnit o trăsură, exact ca în vis, care îl ducea pe maestrul Lupu Zidaru la București.
Acest bărbat era vestit pe vremea aceea pentru înscrisuri. Știa să scrie dumnezeiește și să imite scrisul și stilul oricui. Era plastograf de recunoaștere largă, avea clientelă selectă.
El a fost primul care a ascultat-o pe Saveta cu toată atenția, fără s-o întrerupă, stimulând-o să povestească chiar și nopțile lungi, în care nu visa decât creier de vită și mireasmă de portocală ori de tigaie încinsă. Lupu a trăit cu intensitate toată povestea, lăcrimând alături de ea ori de câte ori era cazul, mai ales când povestea urcase spre derbedei. Desigur, Saveta, care căpătase dintr-o dată apă la moară, ar fi vrut să-i spună în amănunt despre cum își petrecuse niște săptămâni în pădure, dar plastograful a dus un deget la buze. Primul lucru pe care îl avem de făcut, i-a spus el, lipindu-se fără explicații la visul ei, e să luăm prânzul.
Saveta intra pentru prima oară într-o ospătărie, un loc pe care n-avea să-l mai uite, cu ferestre rotunjite în partea de sus și mese albe. Aici a mâncat pentru prima oară mult așteptatul creier pane și, n-o să vă mint, de la prima înghițitură, un văl i s-a luat de pe frunte. Era tot ea, dar vedea mai clar lucrurile, înțelegând dintr-o dată că un zeu îi pusese mâna pe umăr.
Saveta și-a perfecționat scrisul alături de acest artist consacrat, iar nu după mult s-a inițiat în artele oculte ale plastografiei. De câte ori se împotmolea ori făcea o greșeală, primea un creier pane și totul devenea clar. Nu mâncarea în sine, nu savoarea bucatelor avea importanță, ci legătura spirituală cu animalul care trăise, văzuse lumea și avusese și el speranțele lui. Era o forță în legătura aceasta, care o îndemna dimineața să se ridice din pat, să-și facă sprâncenele să se încalțe cu pantofiorii de catifea și să alerge la prima măcelărie pentru un creier proaspăt scos din tigva unui vițel.
Zi după zi, creier după creier, până într-o toamnă, când Saveta a fost în stare să imite slova domnească. N-ajunsese ea chiar în scaunul pe care-l visase, dar se semna cu toată convingerea, alegându-și numele după cum se schimbau domnii, unele mai pompoase, altele dogite de vreme. Nizamuri, scutiri de taxe, scrisori de recomandare și altele - puteau fi cumpărate de la Saveta, pe 5 taleri.
La un moment dat al vieții și-a dat seama de norocul pe care-l avusese, întâlnindu-se cu plastograful, un bărbat care în fine coborâse urechea la dorințele ei.
În zile noastre ar fi fost dat uitării, dar cum suntem în veacul al 18-lea, plin de multe lumini, Saveta, în semn de recunoștință, a luat numele acestui bărbat. În fond, ajunsese mai mult decât își dorise: putea să fie oricine.
De aceea o găsim într-un proces la anul 1747, sub numele Saveta Zidaru , amendată cu 200 de taleri, nu pentru escrocherie, cum am crede, ci pentru că umbla îmbrăcată necuviincios, cu niște pantaloni cumpărați de la unguri și pentru că fuma narghilea în fața palatului.
Cu povestea asta în minte m-am dus la Gaudeamus, asta ca să înțelegeți de ce în loc să trăncănim despre cartea nou apărută, a „Depravatului din Gorgani”, am tras un vals, apud Șostakovici!
PS. După aceea am luat un creier pane, la Minerva.
