Slăbiciuni
Povestea lui Răducanu Maxim începe în copilărie, pe vream în care a constatat că lumea nu-l iubește pe cât ar fi meritat. În realitate, era un băiat cu multe calități, încât înainte de-a împlini 20 de ani ajunsese să aibă o casă de amanet, transformată cu timpul în casă de schimb, iar, în completare, vindea și bijuterii, în special cercei, pentru care avea slăbiciune.
Locuia central, în mahalaua evreiască și-ar fi ajuns unul dintre zarafii respectați ai Bucureștiului, dacă n-ar fi fost atât de înnegurat. S-a însurat de tânăr, cu o femeie aleasă de familie, și-n scurt timp s-a pomenit că era tată.
Chiar și-așa, pe nevastă nu doar că n-o plăcea, dar se gândea să scape cu timpul de ea. Nu știa cum, dar pe moment făcea orice ca s-o evite, stând non-stop la prăvălie, adâncit în niște gânduri care ieșeau pe fereastră, cețuri negre - care-ți aduceau lacrimi în ochi, dacă ai fi trecut pe acolo.
Lumea a-nceput să ocolească zona și totul s-ar fi oprit aici, în izolare și până la urmă în pace, dacă Maxim n-ar fi făcut pasiune pentru niște cercei. Erau niște piese cu adevărat memorabile, două pietre de un negru total, înfășurate într-un gușter de aur, al cărui cap părea dizolvat în smoala adâncă a pietrei. Era ceva în bijuteriile astea, care-l transporta la sute de ani distanță, într-un timp fericit, în care nu putea să ofteze, nu era apăsat de nimic. Era liber și plutitor, iar zâmbetul lui, așezat pe o față înnegurată, îl făcea să arate și mai bizar. În plus, începuse să poarte cerceii, de care nu se despărțea nici măcar noaptea, ceea ce pe nevastă-sa o enerva foarte rău. E-adevărat că mai erau smintiți cu cercei în ureche, greci mai fandosiți, aventurieri ori samsari de sclavi, dar niciun bărbat serios din mahalaua evreilor nu purta cercei în urechi. Mai ales o jivină care părea topită în păcura nopții. Nevasta ajunsese să și viseze gușterul ăsta, iar noaptea se trezea speriată.
Într-o zi, ca să pună capăt acestor nopți, nevasta s-a dus la Palat și-a depus o jalbă, păstrată până în zilele noastre. Maxim înnebunise era clar, devenise o amenințare pentru familie.
Spătarul care ancheta cazul a vrut să-l vadă, iar când ușa cancelariei s-a deschis, a tresărit văzându-l pe Maxim, un bărbat atât de posomorât cum nu mai văzuse pe nimeni în tot Bucureștiul. Era supărat, iar cerceii îl făceau să arate și fioros, pentru că se clătinau, aducând la fiecare mișcare roiuri negre de pe lumea cealaltă.
Maxim era tăcut din fire, așa că la întrebările inspectorului a mormăit, aruncând un ochi în tavan… Ca să fie sigur, înaltul funcționar l-a întrebat dacă nu cumva ar fi vrut să-și scoată cerceii, ceea ce, involuntar, a adus în obrajii evreului valuri de sânge. Era supărat, i se părea o insultă ca acel om să-i vorbească de sus, în loc să-i spună de ce-l chemase. Și cum nu știa ce să spună, a bolborosit o înjurătură, pe care o știa din copilărie, de la un argat sârb.
Funcționarul a decretat că boii lui Maxim erau plecați la plimbare, iar în scurt timp, administrarea averii lui a trecut în mâna nevestei. Maxim ajunsese nebun, cu acte în regulă, și, enervat de toate aceste întâmplări, a pus mâna pe o bâtă, cu gândul să-și izgonească nevasta. Ca urmare a acestei acțiuni disperate, 40 de zile a stat la poartă, legat în lanțuri.
Apoi viața a mers mai departe. Maxim a rămas fără cercei, iar lumea a început să-l ocolească, în ciuda eforturilor lui de a-și arăta dinții mai des, ori de a întreba pe câte unul de sănătate. Pierduse poștalionul, era dat la o parte.
Câțiva ani mai târziu, când speranțele lui se topiseră și se credea încarcerat în blazare, nevasta lui, care îl adusese în situația asta, pe care n-o iubea și care îi luase cerceii, ei bine - nevasta lui a murit. Maxim a primit întâmplarea cu un zâmbet șiret. Dar n-a apucat să-l dezvolte.
Una dintre slugile curții a făcut plângere la Palat, păstrată și asta până în zile noastre. Această slugă spunea că fostul zaraf, se știe, era nebun, prin urmare, averea familiei nu avea cum să ajungă pe mâna lui. Erau la mijloc niște copiii, iar Maxim i-ar fi lăsat cu siguranță pe drumuri.
Imediat au fost numiți niște administratori ai bunurilor, care urmau să se îngrijească de tot, până la majoratul copiilor. Bineînțeles, în situații de astea toată lumea avea de câștigat, căci întocmirea documentelor costa, cutia milei avea și ea drept, în fine, epitropii își făceau niște simbrii pentru slujba pe care o aveau de făcut.
Dar din toate astea, în istorie n-a rămas decât Maxim, zis nebunul, în locul lui hotărât de niște oameni cu care nu avea nicio treabă și de slăbiciunea lui omenească pentru niște cercei.
(Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Litera, 2022)
