Alexandru Lamba: Bună, Doina, și mulțumim pentru interviu! Pentru început, povestiți-ne despre lecturile dumneavoastră din diferitele etape ale vieții. Ce citeați în copilărie? Dar în adolescență? Dar acum? În care dintre aceste etape a încolțit ideea că veți îmbrățișa arta scrisului?
Doina Ruști: În perioada preșcolară mă rugam de familie să-mi citească. Nu prea aveau chef, în afară de mama, care-mi citea povești, ceilalți preferau să povestească, iar, dintre ei, bunica, o persoană foarte ocupată, citea romane contemporane românești, ultimele noutăți de fapt, cărți care-i veneau prin poștă, și pentru că părea cufundată cu totul în lectură, mi-a stârnit interesul și-am început s-o bat la cap ca să-mi citească și mie. Voiam să știu ce se află în cărțile ei de care părea atât de atașată. Iar uneori îmi citea fragmente scurte, care mi se păreau uluitoare. Bineînțeles, aveam liste, recomandări, lecturi supravegheate, dar eu voiam să citesc literatura de pe biroul bunică-mii. Așa am început să caut ficțiune, mai ales contemporană. Pentru mine, alegerea cărților a fost o aventură. Pe lângă bibliotecile uzuale, era în casa noastră și o cameră transformată în bibliotecă, unde nu aveam acces și am făcut eforturi disperate să intru acolo, ajutată de fratele tatălui meu, care era deja la liceu, pe când eu abia începusem să citesc. Octavian urca pe scară, până la ultimul raft, și scotea exact cartea spre care se lungeau privirile mele. La finele liceului, în ultima zi de bacalaureat, Octavian a murit, iar pentru mine lectura a căpătat o dimensiune dramatică și mistică. Toate celelalte cărți au venit cu umbra lui ascunsă între file și cu intuiția că voi scrie ficțiune.
De la „Aventurile lui Tom Sawyer” la „Călărețul fără cap„ sau „Ultimul mohican” am sărit pe nesimțite la un raft de cărți polițiste din colecția Enigma, descoperite în biblioteca unor vecini. Era uimitor faptul că toate arătau la fel, cu o cheie pe cotor, ceea ce-mi dădea fiori. Eram în clasa a 6-a, iar televiziunea ne băga în minte filmele lui Hitchcock. Pe la finele anului școlar începuse un serial după „Cătunul” lui Faulkner, ceea ce a pus capăt perioadei mele polițiste. Atunci, în vara dinspre a 7-a, am dat de „Comedia umană a lui Balzac. De aici încolo a început adevărata aventură a lecturii, căci de la Balzac la Faulkner n-a fost decât un pas. Citesc romane contemporane în continuare, unele în manuscris, cum a fost cazul romanului tău – Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, pe care îl aștept să apară în cursul lunii mai.
