De astăzi încep să vă povestesc despre „harta întâmplărilor”. Trăim o perioadă în care hărțile se mișcă și cum nu sunt în stare să vorbesc despre aceste schimbări, despre război și despre suferințele provocate de el, despre ucraineni sau despre ruși, m-am hotărât să vorbesc despre relieful unor fapte pe care le cunosc bine - domeniul întins, în care trăiesc bucureștenii din romanele mele. Aproape fiecare roman are și o hartă, iar prin ea rătăcesc oameni, umbre ale unor ființe care-au trăit cu adevărat și care au lăsat mesaje discrete pe străzi - astăzi adormite sub beton. Trăsuri pictate, papucei de mătase ori baloane zburătoare trec uneori prin oraș, în special la orele amiezei, iar în urma lor rămâne harta unor întâmplări despre care vom vorbi în continuare.
Dintre multele teritorii prin care mă mișc face parte și Bozăria, a cărei hartă se desenează cel mai bine în „Manuscrisul fanariot”. Cu ea încep, completând-o cu un fragment din harta desenată recent de Bogdan Calciu, pe care apare și misteriosul balon care-a căzut în mlaștinile bucureștene pe la final de secolul al 18-lea.
„Printre gropile mlăștinoase se răsuceau poteci, știute doar de tălpile bucureștenilor loviți de dragoste și de patimile ei negre, tălpi care băteau noaptea pământul, ferindu-se de noroaie, pentru a ajunge fie la Salcie, fie la Covergi, unde se afla pătuiagul de oțetari, pe care se înverziseră multe spinări și tinere și bătrâne, iar ceva mai departe se ridicau adăposturi și alte ascunzișuri bune de făcut dragoste. Asta era zona fierbinte a Bozăriei. Aici ajungeau noaptea, târziu, cei mai înrăiți amanți, perechile de o oră, femeile sculate noaptea din somn de chemarea acelui bărbat în stare să înjunghie pe oricine. Nu ochii, nu glasul și nici părțile învăluite în mister, ci doar gură de șarpe conta. Nu era un loc de sărutări sau de vorbe. În Bozărie veneai la ultima disperare, când dintele lupului ți-a rupt beregata, când sângele ți-a fost otrăvit. Când nu mai poți. Când nu mai speri. Ești ajuns la deznădejdea de unde se văd hâda indiferență și celelalte păcate.
La Covergi erau mereu oameni împerecheați, chiar și în lunile iernii, însă nimeni din oraș nu vorbea despre ei, căci cei care fuseseră pe acolo vreodată se cutremurau numai când auzeau de Covergi, amintindu-și de mâna care le făcuse carnea să plângă. Iar de această mână nimeni nu vrea să scape.
Cu toată afluența din Bozărie, Tranca era singura stăpână recunoscută a mlaștinilor. Numai pe seama ei circulau poveștile înfiorătoare care îi aduseseră faima și din care cauză Bozăria devenise cel mai temut loc. Iar adevărații stăpâni ai bozilor nu erau străini de aceste povești.
Ca să ajungă în vizuină, îi trebuia mai puțin de jumătate de ceas. Era o insulă de pământ pietros, însemnat de un oțetar, a cărui coroană se vedea de pe pod, ca un struț de căciulă domnească. Tranca avea o ascunzătoare ca de războinic, așezată sub un șopron camuflat bine cu bălării, încât la o primă vedere nu făcea impresia unui adăpost, ci a unui maidan năpădit de tufe și de scaieți, de crengi uscate, cu țepi. Printre răgăliile astea își strecura palma până la butuc și ridica trunchiul, de care era legat tot mărăcinișul acesta, poarta, dincolo de care începea casa secretă a Trancăi.
În acea zi, locul părea liniștit, un fel de grotă, pe care o întărea primăvara, o alveolă de lut, în care Tranca își avea toate averile. Sfori, săculeți cu buruieni, legături mari de busuioc uscat, oale mici, castroane mâzgâlite cu diverse materii, putrezite acolo, și mai ales ulcioare, îndopate cu un cocean. Aici fierbea mătrăguna, într-un ceaun, ca să facă din ea picături de crescut părul. Uneori ținea și câte-un cocoș negru, pe care la mare nevoie îl tăia și-i scurgea sângele într-o cană din care nu băuse nimeni nimic. Cu acest vas intra în cimitir când avea nevoie de vreo mână de mort.
Dar în ziua asta despre care vorbim nu avea o treabă așa de cumplită. Din spatele unei căpisteri, a scos cu efort alambicul. Era un vas argintiu făcut dintr-un vechi poloveac din care ieșea țeava, murdărită de cocă.
Ceva mai târziu, peste Bozărie s-a ridicat firav și dospit mirosul de țuică fierbinte. Ochii Trancăi urmăreau picăturile care se scurgeau prin trestie, clipocind puținul alcool care se adunase pe fundul castronului.
Peste Bozărie se auzea larma orașului adusă de apă, iar Tranca trase în timpan țipetele care veneau de la pod. Între ele se auzea, cu ecou, un răcnet înalt, un glas cunoscut. Era Cucumeaua. Striga din toți rărunchii, special pentru ea. În prima clipă se gândi să învelească focul, apoi își dădu seama că avea timp berechet. Doar dacă ocolea mlaștinile mici ar fi putut cineva să ajungă până la ea. În castron se adunase o cană de țuică. Căută în jur o soluție. Între obiectele cele mai prețioase se afla o sticluță albastră, care o scăpase din multe. Tranca luă șipul și-și făcu niște cruci. Lama cuțitului se înfipse în deget și o picătură de sânge se umflă ca o floare. Frecă degetul de marginea sticlei până când picătura de sânge căzu înăuntru. Sticluța albastră era moștenirea cea mai de preț, pe care după moartea ei avea s-o primească Maiorca. Era veche, bunică-sa îi spusese că are o mie de ani. Acest recipient minuscul o făcea nevăzută. Dar cum totul costă în viață, sticluța cerea o picătură de sânge. Strecură obiectul într-unul din multele buzunare pe care fusta largă le ascundea foarte bine, apoi, cu un sentiment de maximă siguranță, Tranca o luă la picior, ridicându-și poalele largi ale fustei, pe care străluceau peste două sute de năsturei.
Șopronul era ascuns sub mărăciniș, iar ea alerga nevăzută printre peticele mlăștinoase, prin bălțile, care se țineau lanț.
Când ieși la Beilicul din Șerban-Vodă, se socoti ca salvată. Avea de gând s-o ia pe la Cotul Morii și apoi prin bălțile Bucureștioarei până acasă. În marginea apei, chiar când Dâmbovița cotea către Radu-Vodă, văzu cum strălucea o piele de șarpe. Peste mlaștină, pe toată suprafața cuprinsă cu ochii, respira un dragon fără cap.
Tranca s-a apropiat fără grijă, strângând în pumn sticluța albastră. De jur împrejur nu era nimeni. Prin bălți nu se auzea niciun glas. În prundul strălucitor își aplecă ochii, peste pielicica de purpură. Pe câteva sute de stânjeni se întindea un fel de manta uriașă, care ofta ridicată de valuri. Materialul era din cea mai bună mătase. În clipa următoare i-au și trecut prin minte cinci-șase fuste înfoiate și bătute cu nasturi. Cu amândouă mâinile a început să strângă pânzetul. Dedesubt descoperea alte valuri cârpoase, dintr-un material dens, poate brașoveancă, bună pentru burdufuri. A scos cosorul și și-a făcut loc în inima țesăturii, care însă era greu de tăiat. Când muncea de zor încercând să decupeze bucata pe care deja o trăsese pe mal, de sub ea a răzbătut o mormăitură.
Tranca încremenise inițial, dar, amintindu-și că oricum era invizibilă, a ridicat pânzăraia cu un gest de ostaș. De sub ea, un bărbat se uita drept în ochii ei, ca și cum ar fi văzut-o de-adevăratelea, ceea ce i se părea imposibil. Mâna întinsă era înmănușată, iar la gât se vedea un pampon alb.
Era noapte cu stele și Dâmbovița clincăia ca o gușă de guguștiuc supărat.
