Locul uitării - asta vreau să punem pe hartă acum. Dar înainte de asta, aș vrea să răsfoim o carte, unde Freud spune că uitarea unui nume e adeseori consecința refulării unui eveniment trist, a vinovățiilor, a diverselor complexe. Acestea pot produce accidente lingvistice, datorate unor combinații de tip metaforic. Vinovăția, spre deosebire de alte sentimente, este cu mult mai apăsătoare pentru că există puține posibilități de a scăpa de ea. Umilitul poate să dea vina pe cel care l-a umilit, gelosul are un rival asupra căruia își răsfrânge umorile, invidiosul își raportează neputința la triumful altuia etc. Dar cel care se simte vinovat se are doar pe sine, adică un spațiu mic și închis, în care mocnesc nemulțumirea, deznădejdea, frica de a nu fi făcută publică vinovăția. Tocmai de-aia, inocularea unui sentiment de culpă constituie una dintre cele mai uzuale metode de exercitare a puterii.
Respins, ascuns, neconștientizat de multe ori, sentimentul de vină poate să declanșeze legături metaforice. În haosul gândurilor, cuvintele par să iasă din tipar, să șteargă pur și simplu mesaje ori să atragă alte cuvinte, prin simpatie.
O astfel de întâmplare a avut loc în fața Mitropoliei, într-o zi de mai, când se pregăteau teii să dea în floare. Personajul este un tânăr de 14 ani, care deja muncea în casa unui logofăt, de la care spera să învețe meseria scrisului și bunele maniere. În ziua respectivă, tânărul vătășel de cancelarie logofetească avea misiunea de a aduce un mesaj unuia dintre secretarii Mitropoliei. Numai că, mesajul fiind oral, a dispărut ca ploaia de vară. Avea impresia că știe, că stăpânește teritoriul, dar de cum a dat ochii cu secretarul, a realizat că nu mai știa pentru ce venise acolo.
Și acum secretarul: un tip cu ochi întunecați și cu glas atât de strident, încât la fiecare cuvânt, mai precis la orice vorbă, chiar și șoptită, te pironea de perete, îți răscolea creierul, punându-ți în gât un arici mort. Nu era înalt, nu avea cine știe ce mobilă la mansardă, dar avea o voce letală. Fiecare sunet era ca un țipăt de liliac. Cum a deschis ușa, vătășelul a primit un chițăit scurt drept în frunte și în loc să-l vadă pe secretar cum era, un prăpădit care se prefăcea că scrie de zor deși nu avea nicio treabă, i s-a părut că se află în fața unui daimon cu urechi ascuțite. Secretarul îi punea întrebări - ce treabă are, cine l-a trimis și celelalte -, iar tânărul vătășel făcea ochii mari, fără să mai știe de ce venise.
Știți cum se sparg uneori paharele, devenind ace și penițe de sticlă? Exact așa erau și cuvintele secretarului, care continua să vorbească.
A închis ușa și-a plecat fără să mai transmită mesajul, pe care și l-a amintit de cum a ajuns la poarta stăpânului său. Prin urmare, a făcut cale întoarsă. Dar surpriză: de cum l-au izbit cuvintele secretarului, de cum i-a văzut urechile diabolice, a uitat și mesajul.
Între faptele care-l apăsau pe vătășel, la cei 14 ani abia împliniți, una avea importanță. Cu niște săptămâni bune în urmă fusese într-o vizită la o rudă, care avea patru fete, toate foarte timide ori cum se zicea pe vremea aia, cuviincioase și-atât. La plecare l-a lovit o nevoie acută și cum toaleta era la mama dracu’, a intrat într-o dărăpănătură de casă, de pe maidanul vecin. Momentul părea bun. Înăuntru nu era niciun geam, nicio rază de soare, iar lângă tavan tremura un liliac rătăcit. Și pe când gusta euforia eliberării și-a dat seama că cineva îl privea. Și nu era doar o pereche de ochi. Toate cele patru fete din casa unchiului său îl priveau cu o ironie întinsă pe toată fața. S-a fâstâcit, și-a tras șalvarii și-a luat-o la fugă. Câteva zile a fost amărât, dar, cum se întâmplă, până la urmă a dat uitării acest episod.
Totuși, jena, vina de a nu-și fi luat precauții, în fine, disprețul ochilor care îl urmăreau grosolan - toate astea au rămas lipite de „prag”, știți, acea barieră subtilă care desparte conștientul de inconștient. Acolo stă ascunsă informația alungată, neglijată, neluată în seamă. Pragul (limen) ăsta e ușor de trecut, spre zona cețoasă a inconștientului. Dar la trecerea lui, se produc uneori accidente ori fapte tulburătoare. Iar aici, toată emoția resimțită de vătășel, surprins cu șalvarii în vine, s-a amestecat simbolic cu liliacul agățat de tavan.
Restul îl știți: un cancelar cu voce stridentă a trezit prin asociație o poveste uitată, ștergând din memorie un mesaj important. Și nu doar atunci. Ori de câte ori trecea prin dreptul Mitropoliei, o mână misterioasă îi dădea reset la memorie.
Ca să nu uităm întâmplarea, propun să punem Mitropolia pe hartă, ca loc al uitării. Iar de câte ori veți spune cuvântul „uitare”, veți auzi fâlfâit de aripi și un țipăt sticlos, de liliac.
