Harta întâmplărilor: Zona comorii
Tuică un vagabond care venea periodic la București, de fiecare dată aducea cu el Piaza-Rea.
Deși se născuse în casa unui aprod din mahalaua lui Popa Soare, acest Tuică rămăsese orfan de la cinci ani. Niște rude i-au luat casa și l-au dus la Orfelinatul lui Ipsilanti, iar de aici a început să-și capete numele de Piază-Rea. Toate persoanele care-i arătau un pic de bunăvoință erau imediat lovite de ghinion. Cine-l lua cu simbrie în scurt timp ajungea la sapă de lemn. Dacă Tuică punea mâna pe o unealtă, se alegea praful de treaba pe care o avea de făcut. În jurul lui, oamenii sărăceau, se îmbolnăveau și mureau la vârste înfloritoare. Chiar și când cerșea aducea ghinion, căci dacă vreun creștin își făcea pomană cu el, aruncându-i vreun ban, la câteva minute după aceea precis dădea o căruță peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare și-și dădea duhul, ca și cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-și văzuse de treaba lui.
Tuică nu știa încotro s-o ia și un timp rătăci pe străzi, lipit de porți și de ziduri. Pe la Colțea, cineva îi întinse o turtă, ceea ce era gata să-i schimbe impresia despre viață, însă fu recunoscut și în momentul următor binefăcătorul își recuperă turta.
La Cotul Morii, unde mai înnoptase și alte dăți, se auzeau peste tot glasuri și chicoteli stinse. Scârbit de lume și de propriul ghinion, intră într-un stufăriș, sperând să pună mâna pe vreo lișiță moartă.
Mlaștina se întindea până la Radu-Vodă, al cărei moț de argint se vedea din orice punct al orașului. Își făcu trei cruci, din obișnuință, și continuă să dea la o parte stuful. Înainta greu, iar la un moment dat fu oprit de-un obstacol. Pipăi cu mâinile pe orbește. În mocirlă era împotmolit un coș cât un car. Degetele pipăiră un corp moale ca o burtă de câine, pe care un minut mai târziu reuși să-l tragă afară. Era un sac de piele, legat la gură cu un șiret. Plin de uimire, Tuică desfăcu sacul. Înăuntru erau bani aurii cum nu văzuse până atunci niciodată.
Tuică a dormit două zile cu banii sub cap. Apoi, pățit și trecut prin atâtea, i-a îngropat lângă Mânăstirea Radu-Vodă, la rădăcina unui tecar, oprindu-și numai doi galbeni. Planul lui era rezonabil. Voia să cumpere niște haine și să-și schimbe înfățișarea. Apoi s-o taie spre Giurgiu și de-acolo - direct spre Stambul.
Când a ajuns în Piața de Zdrențe, cerul era senin, iar peste piață domnea apatia. Îmbrăcat doar cu șalvarii înnămoliți, cu părul netuns și îmbibat de mizerii, Tuică era un fel de animal care băga spaima în oasele tuturor. Deși îl văzuseră, niciun telar nu-i arunca vreo privire, ci fiecare pusese mâna pe câte ceva ca să-l alunge ori să-l ia la bătaie.
Tuică a desfăcut palma în care lucea un ban, însă nimeni n-a observat, până n-a apărut un copil care l-a lovit peste mână. Moneda a țiuit pe pardoseala de marmură a fostei Curți Domnești, unde erau întinse țolobeturile zdrențarilor. O secundă, două, trei și s-a lăsat liniștea în timp ce galbenul, răsucindu-se de opt ori, ca un spârnel, a atras, în fine, toate privirile. Secunde lungi nimeni n-a îndrăznit să-l atingă. Nimeni nu se îndura să-și ia ochii de la el. Însuși Tuică a rămas împietrit de uimire.
Interogatoriul s-a făcut în condiții speciale, de la distanță, de frica suflului negru pe care-l risipea în jur acest om. Chiar de la început, Tuică a spus de unde avea banii, fără să pomenească de sac. Iar cuvintele lui se dovediră adevărate. Nacela fostului balon al lui Apor Szabolcs a fost scoasă din nămoalele de la Cotul Morii. Deși nu s-au mai găsit alți bani, hainele dinăuntru dovedeau că în acel coș ajunsese Szabolcs la București. Cei mai mulți au înțeles că de coșul uriaș fusese agățat un balon pe măsură. Riga din Veleștin avusese dreptate.
Bucuroși că nu trebuiau să mai aibă de-a face cu el, neferii confiscară cei doi galbeni și-l eliberară pe Tuică, mai flămând decât la intrarea în arest. Înfricoșat și scârbit de banii care într-adevăr nu aduc fericirea, în acea noapte a înhățat un purcel, care hălăduia ca și el prin mlaștini, și câteva ceasuri s-a chinuit să-l facă bun de mâncat, depunând un efort aproape eroic.
(Manuscrisul fanariot)
