Există o stradă în București, unde mitropolitul Cozma, mort fără urmași direcți, a îngropat un sipet cu scrisori. Expeditorul lor era un tip căruia nimeni nu-i scrie numele, el rămânând anonim ori mai degrabă știut numai după cognomen, care era Desfrânatul.
Istoria lui e consemnată de preaînvățatul Dosiftei, într-o plângere adresată lui Ipsilanti, la anul 1797.
De aici aflăm că Desfrânatul, crescut de mic prin chiliile Mitropoliei, era versatil, carismatic și în stare să manipuleze pe oricine, desfrânat, de unde și numele, cu gura mare și fără credință. Dar mai ales era un tip care scria niște lucruri uimitoare. De la primele rânduri rămâneai lipit de scrisului lui, transfigurat și dependent pentru tot restul vieții, mai ales că cei mai mulți nu mai citeau altceva. Era scriitor de epistole. Un epistolier cu pretenții, rafinat ca Seneca, pătimaș ca Van Gogh.
Nu împlinise 17 ani când, intrat în grațiile mai marilor bisericești, a fost numit dichiu la Cucuieți, sub directa administrație a Mitropoliei. Respectiv, toate bunurile erau pe mâna lui: el cumpăra mâncarea, el hotăra volumul de muncă al fiecăruia, se ocupa să existe prosoape, lavoare, lumânări și ulei parfumat pentru candele. Era administrator și omul care se ocupa de deconturi. Așa că din prima zi și-a cumpărat o sutană fină, din mătase, câteva sticle de vin bun, cornete de icre, măsline umplute cu brânză, dulciuri și mai ales un șip de parfum și cerneală de-o calitate pe care nu bănuise că și-ar putea-o permite vreodată.
Viața de dichiu era perfectă, iar omul mulțumit își face prieteni. Aflăm asfel că în Mânăstirea din Cucuieți se instalează desfrâul, iar în decurs de câteva săptămâni sunt cheltuite toate economiile așezământului.
Starețul reclamă, mitropolitul îl cheamă la ordine pe Desfrânat, dar acesta își încearcă cerneala, ticluind niște scrisori care îl fac pe Prea Înalt să să închidă ochii de data asta. La fiecare cuvânt din scrisoare - chiliile se umpleau de miresme, iar ochii bătrâni ai mitropolitului începeau să vadă în sfârșit dedesubturile lumii profane. Mânăstirea rămâne cu datorii, iar Desfrânatul e mutat la Dealu, unde desigur, cere imediat un rol important. Fusese dichiu, nu se putea să se întoarcă de acolo călugăr.
Între timp ajunge mitropolit Filaret, vesel și cult, predispus la experimente didactice, care, atins de dulceața vorbelor Desfrânatului, mișcat de argumente și de tinerețea acestuia, a hotârât să pună umărul la îndreptarea lui, recomandându-i câteva cărți esențiale și un număr de rugăciuni. Și ca să-l motiveze, îi aprobă și cererea, făcându-l egumen, adică un fel de director de mânăstire.
În câteva săptămâni Mânăstirea Dealu intră în colaps, iar Desfrânatul cere de urgență să fie mutat la Târgoviște, printr-o scrisoare care face să tremure paharele de pe masa lui Filaret.
N-o mai lungesc: la Târgoviște reușește să corupă un număr impresionant de călugări și să facă datorii uriașe.
Filaret se enervează, îl trimite la Snagov, în penitență, dar are noroc. Acum intră în scenă mitropolitulul Cozma, un bătrân visător, care se delectează cu scrisorile Desfrânatului, citite întodeauna la fereastră, unde bătea cu plictiseală o creangă de zarzăr. Acest Cozma, despre care am aflat câte ceva mai ales din documentele referitoare la averea lui, în bună parte rămasă în sânul Bisericii, pot să vă spun că era un mitropolit cu moșii întinde, cu trăsuri și bănet, dar mai ales cu sipete întregi de inele și coliere, adunate pentru niște nepoate, care desigur, nu vor apuca să le vadă. Locuia în curtea mitropoliei, într-o casă parohială, de unde deducem că pe acolo se afla zarzărul și locul în care a îngropat scrisorile Desfrânatului, loc pe care merită să-l trecem pe harta întâmplărilor din oraș.
Plăcerea lui cea mare era să citească aceste scrisori, care te țineau cu ochii lipiți de hârtie, amintindu-i de fericirile pe care nu le-a atins, făcându-l să spere într-o iubire.
Prin urmare, Desfrânatul ajunge egumen la Snagov, pe care o aduce în sapă de lemn, la Vieiroșu, tansformată repede în ruină, iar în cele din urmă la Glavacioc, pe care o devastează.
Cozma îngroapă scrisorile și se duce pe lumea cealaltă. Succesorul său va citi în continuare alte scrisori, dar cum faptele nedemne ale Desfrânatului se adună, e blamat și închis în chilie. După două zile se răzvrătește, reușește să pună la cale o adevărată răzmeliță. Îl ia la bătaie pe vizitiu - un rob care se plânge imediat la București, iar măsurile lui Dosiftei nu întârzie. Desfrânatul primește 20 bețe la tălpi, pentru a-și vedea lungul nasului, dar de cum scapă urcă pe o chilie și rostește o filipică rămasă multă vreme în memoria călugărimii: amenință să-i ucidă pe toți și să dea foc la mitropolie.
Uimit de forța cuvintelor lui, Dosiftei, care îl disprețuia pentru desfrânare, decide să-i dea altă șansă, trimițându-l la Câmpulung. Dar lucrurile se repetă, nu mai pomenesc toate faptele, ci doar că pe 12 iulie 1797 e surghiunit la Tismana de către Ipsilanti.
Din tot talentul neprețuit la Desfrânatului nu rămâne decât un sipet cu scrisori, și acela îngropat în curtea Mitropolie.
