Pe la începutul anilor 2000 mă obseda o casă de pe Calea Victoriei, nu atât prin stil ori prin alte detalii arhitectonice, ci pentru că între mine și casa aia exista o legătură aproape mistică. Despre ea există un episod în romanul meu „Zogru”, pornit de la o plângere, scrisă prin veacul al XVI-lea de o anume Nălbica, nepoata spătarului Gongea, împotriva lui Dandu Bărbuceanu...
„Numele Nălbicăi i-a străbătut fulgerător creierul. Zogru și-a adus aminte cum o dusese la mânăstire ca să împlinească visul lui Ioniță Zugravu, care era de fapt și visul lui și s-a simțit imediat vinovat. Pe măsură ce citea și punea cap la cap documentele își amintea și de alte întâmplări pe care le trăise ori despre care auzise vorbindu-se. De pildă, știa că, pe la 1524, Bucureștiul a fost zguduit de moartea năpraznică a unui mărunt servitor, pe nume Dandu. Fusese găsit după o săptămână, mort împreună cu toată suflarea casei și se spunea că au fost otrăviți.
După ce Zogru o făcuse să renunțe la moștenire, la casa părintească, Nălbica s-a întors la mânăstire cu inima strânsă și cu o casetă de lemn, în care ținea câțiva galbeni și toate actele - arhiva familiei. Era anul 1520. Trăise domnește cei mai buni ani ai ei și dintr-o dată se trezea iarăși în locul copilăriei, în care pătimise, spălând oalele mari ale mânăstirii. Munca nu era ușoară dar mai greu îi era să stea la cheremul cuiva. Un an întreg s-a gândit la nebunia ei și la felul în care își donase averea, la graba de a se întoarce la mânăstire și la tot ceea ce urmase după aceea. Singura proprietate care îi rămăsese era casa din București, iar gândul la ea îi întărea voința de a se lupta mai departe cu greutățile vieții.
Într-o zi a cerut voie de la stareță să plece câtva timp, ca să-și vadă rudele. Primul ei drum a fost la București. Avea încă înscrisul pe care i-l făcuse spătarul și în care era trecută și acea casă. S-a dus mai întâi s-o vadă. Știa unde este, căci, cu un an în urmă, îi întărise gardul și plantase un prun. Se afla într-o margine a orașului, pe Podul Mogoșoaiei, o casă aproape acoperită de coroanele pomilor. Iar în casă stătea un anume Dandu, cu familia lui. Fost chelar domnesc aproape întreaga viață, acum, bătrân și cu un picior beteag, își găsise o femeie tânără și, hotărât să trăiască tot ce ratase, se aciuise în casa Nălbicăi, cu acte în regulă, cu voie de la stăpânire etc.
Avea trei robi care îi țineau casa, iar viața lui ar fi mers înainte frumos, dacă nu apărea Nălbica să ridice pretenții. Își voia casa, iar ca martor, îl avea pe Ioniță Zugravu. A plătit un dregător, a dat bani în stânga și-n dreapta. Însă toată lumea era de părere că dacă Nălbica s-a dus la mânăstire, trebuia să stea acolo până la moarte.
Fiind nelocuită, casa ajunsese bun public, de ani mulți. Dandu avea familie și, în plus, în ultimul an făcuse reparații, băgase bani. Prin urmare, mitropolitul a sfătuit-o pe Nălbica să-și vadă de treabă.
— N-aș fi venit, mărite, a spus Nălbica, dacă nu m-ar fi trimis Maica Domnului. Aceasta e porunca ei și nu putem să ne punem de-a curmezișul!
Preamăritul a făcut cruce, dar lucrurile au rămas cum erau. După un an de procese și drumuri, Nălbica a pisat niște boabe, amestecându-le cu toate buruienile rele, de care auzise la viața ei, și a otrăvit încet, una câte una, o traistă de pere. Și-a încurcat părul, și-a făcut mustață și și-a cusut singură haine bărbătești. Apoi a bătut în poartă la Dandu, îmbrăcată ca un mocan, și i-a vândut perele pentru un ciur de mălai. Și pentru că robii priveau cu jind, le-a dat și lor câteva ca să nu se prăpădească de poftă.
Până seara au murit toți, iar după o săptămână, Nălbica s-a întors în București strigând sus și tare că Maica Domnului îi făcuse drepate. Zugravu a depus mărturie, fâlfâind actul de moștenire și n-a mai spus nimeni nimic. Nălbica a trăit în casa pentru care omorâse cinci oameni, a îngrijit grădina și-a deschis acolo un han.
Iar după moartea ei, casa i-a rămas unui băiat de-al Zugravului, anume Radu Ioniță. El a închis hanul, s-a însurat și-a crescut trei copii în casa moștenită de la Nălbica. Pe la 1630 rămăsese în casă o fată a acestui Ioniță, care s-a măritat, a vândut casa și și-a ridicat alta, aproape de Curtea Domnească.
Noul cumpărător a fost un negustor venit din Galați, însurat cu o fată care avea sângele lui Iscru și pe care Zogru o cunoscuse, încât citind documentele, a suspinat. O chema Zamfira și era o femeie care privea lumea de jos, ridicând ochii, dar nu cu umilință, ci analitic, tăcut. Ea a reparat casa, care se crăpase la un cutremur, și-a vopsit-o în galben. În urma ei a rămas un băiat plăpând, îndatoritor cu toată lumea. Acesta a mai cumpărat teren și a mărit curtea în așa fel încât avea acum intrare prin două străzi. A continuat negustoria tatălui său, dar fără noroc.
În 1755 iar au venit urmașii lui Ioniță: casa a fost scoasă la mezat și-a cumpărat-o Răducanu Ionașcu, un unchi de-al lui Gligore, cel călugărit fără voie, după ce Zogru se avântase cu Omul Negru în mlăștină. Răducanu a spart zidul dinspre Podul Mogoșoaiei și-a făcut ferestre mari ca să vadă lumea care trece pe stradă. Apoi a vândut o parte din teren și a dus o viață îmbelșugată, iar copiii lui au vândut casa unui urmaș al lui Iscru, un anume Dinicu Stănescu, proprietarul unei manufacturi de hârtie. El a reconstruit casa și a înălțat-o cu un etaj, boltindu-i cerdacul. A vopsit-o în alb și a făcut o grădină de leandri, cu alei pietruite și felinare. În 1830 a murit, iar în urma lui a rămas doar o fetiță de 10 ani. Fabrica a dat faliment, iar tutorii fetiței au vândut casa unui tip care voia s-o dea de zestre fiicei sale. Aceasta s-a măritat cu doctorul Vintilescu și au avut un singur copil care a fost mama lui Achile. În dosar era o fotografie care o înfățișa pe la 1920, sprijinită de o coloană, cu Achile de mână. Dedesubt scria Caty și Achile în 1920, Bucuresci.”
(Zogru, ed a III-a, Litera, 2022)
