Lăutarii: Cântecul Zoiței
Cum recent am fost la nuntă de lăutari, căci s-a însurat Cobzarul (Bogdan Simion), mi-am adus aminte de lăutarii cunoscuți de-a lungul timpului, mai ales din citite, amestecați în varii istorii, dar și de cei pictați, desenați, rămași în vizualul vremurilor vechi.
În toate timpurile, muzicienii au avut un loc privilegiat și-au dus-o mai bine decât poeții, cu care s-au întâlnit în preocupări. “Trupele“ din vechime puneau întâmplările pe versuri și muzică și porneau prin oraș ca să răspândească veștile. Arta era secundară, doar vehiculul unor realități care meritau știute de toată lumea. Exact ca și azi.
De exemplu, într-un document din Epoca Fanariotă, am aflat că prin București avusese loc un scandal, pornit de la o fată, pe nume Zoița. Aceasta, în vârstă de 16 ani, era nemulțumită de mama ei, care în loc s-o laude și s-o pună în valoare, cum fac părinții, îi tot găsea defecte, batjocorind-o, de multe ori public. Sătulă de așa mamă, Zoița a făcut de mai multe ori scandal, bălăcărind-o și ea pe maică-sa cum s-a priceput, iar finalmente a cerut separarea de o femeie care nu știuse să-și iubească fiica așa cum trebuie.
Și ca să-și arate hotărârea, a depus și plângere la Palat. Voia să nu mai aibă de-a face cu mama ei, să n-o mai vadă. Prin urmare își cerea partea de moștenire și un fel de interdicție pe viață împotriva unei mame care nu-și merita demnitatea de mamă.
Vodă a citit scrisoarea și în scurt timp a dat verdictul, fără să mai consulte Divanul: era o chestiune cât se poate de simplă, în opinia lui.
A scris un nizam, ca Zoița să fie scoasă în fața porții și altoită cu 20 de ciomege, ca să învețe respectul față de mamă.
Întâmplarea ar fi rămas probabil fără ecou, dacă n-ar fi fost Rușfet lăutarul. Acesta, cântăreț talentat, care trăgea la vioară, dar și din gură, știa să potrivească și vorbele mai bine chiar decât Ienăchiță și decât Alecu, ori decât alți Văcărești, care erau și stăpânii lui.
Vreau să spun că Rușfet era sclav, dar cu privilegii, în contul talentului său. Știa să povestească din arcuș, să aducă orice întâmplare în urechile oamenilor și nu de puține ori povestea lui era mai convingătoare ca realitatea, încât după ce trecea Rușfet cu taraful de la Colțea în jos, se lăsa întotdeauna cu dans, exact cum am povestit altă dată:
„Printre glasuri și goarne, vocea lui Rușfet se spărgea ca o ploaie, iar de la Colțea, luați de mâini, curgeau dansatorii, mișcându-și capetele cu importanță, când într-o parte, când într-alta, semănând cu găinile Brăiloiului, niște păsări ciudate, cărora, pentru că erau pestrițe, li se spunea găini cu mărgăritare. Melodia duioasă și trompetele vătășeilor boierești răscoleau măruntaiele târgului, făcându-l să tremure ca o călugăriță, atinsă de boala singurătății și a dorului de bărbat. În oraș pocneau bumbii de caprifoi, iar din fiecare floare țâșneau spiriduși de parfum. Era plin de suspine și tropăieli, iar glasurile crainicilor, lălăiala și fluierăturile străzii îl treziră în cele din urmă și pe Leun.
Larma l-a scos din han și nu i-a trebuit mult ca să afle veștile proaste. Câțiva ochi s-au strâns, câteva guri au țâțâit cu compătimire, iar câteva picioare au bătut ritmul dansului, care în momentul acela ajunsese la Biserica Scaune.” (Manuscrisul fanariot)
Cam așa s-a petrecut și în cazul Zoiței, care nu doar că a ajuns eroina din cântec, ci a adunat toată suflarea care empatizase cu pățania ei, dansatori de ocazie, fericiți să ia parte la o poveste, care li se părea de mare emoție. Și chiar Zoița, așa cu tălpile inflamate de la cele 20 de ciomege, a simțit nevoia să iasă în stradă și să se amestece printre dansatori. Nu știa nimeni că ea era eroina din cântec, dar toți bucureștenii erau la curent cu suferințele ei.
Și, ascultând cântecul, înțelegând în fine că toate nemulțumirile au rădăcini în acea parte din tine care contează, Zoița și-a luat viața în mâini cum se zice.
Când dansatorii au ajuns pe pe la Șerban Vodă, iar chiuiturile luate de Dâmbovița se răspândeau peste granițele orașului, ei bine, Zoița, supărată pe maică-sa, însetată de libertate, chiar și-așa bătută bine la tălpi, și-a luat lumea-n cap.
Și-aș zice că aventura ei, care a avut și bune și rele, se trage integral din cântecul lui Rușfet.
