1741, aprilie. București
Personajul de astăzi este Ioana, o femeie ca o prună uscată, pe care lumea se face că n-o observă. E bătrână, nu se mai știe câți ani are. Dar în mintea acestei femei, mângâiată cândva Ionicica, se perindă încă părți ale vieții ei trecute, primele întâlniri de iubire. Degetele ei aleg grâul pentru colivă, încet, fără vlagă. E așezată în poartă, cu tot arsenalul: masa scundă, pe trei picioare sculptate, pe care tronează grămada de grâu, oala, iar deasupra lumii materiale plutește silueta unui bărbat, care-o așteaptă în lumina puțină a sfârșitului nopții. Iarba călcată-n picioare, parfumul de romaniță și aburii unei păduri din apropiere, toate astea sunt parte reală din viața ei.
În aceste circumstanțe apar oamenii legii, însoțiți de cancelarul Mitropoliei. De aici cunoaștem povestea de la G.I. Ionnescu-Gion, care o povestește în Istoria Bucurescilor.
Cancelarul, subțirel, înveșmântat tot în negru vrea să reconstituie hotarele mitropoliei și cum există un litigiu, are nevoie de dovezi, de martori care să întărească un document. Respectiv, în actele vechi se spune că dreptul mitropoliei e până la Fântâna Calicilor. De fapt puțul, cum se spunea pe-atunci, când multe mahalale erau fixate de aceste unice surse de apă. Așa se face că și astăzi au mai rămas străzi care le atestă importanța, vezi Strada Puțul lui Zamfir, de exemplu.
În povestea noastră Puțul Calicilor a dispărut. El era acolo - bine merci -, cu o sută de ani înainte, dar la anul 1741 nu doar că a dispărut de suprafața orașului, dar nici nu mai e nimeni care știe unde era.
Se înțelege din actul de proprietate al Mitropoliei că era o fântână importantă din București. Prin urmare era improbabil să nu mai rămână nici urmă din ea, să se șteargă până și din amintirile oamenilor care locuiau în fosta mahala a calicilor. E adevărat, calicii erau de multă vreme topiți, iar mahalaua lor devenise un loc al desfătărilor, fiind plină de case boierești și de clădiri impozante. Anul 1741 e unul al lumii moderne, când nimeni nu mai vorbește despre calici ori despre fântânile lor.
Prin urmare, cancelarul dă ordin să se anunțe în goarnă că oricine își aduce aminte unde era fântâna cu pricina va primi binecuvântarea mitropolitului.
Întreprinderea lui rămâne fără un răspuns, Ionicica oftează, continuându-și gândurile ei vechi și secretul unei legături vinovate.
Timpul trece, procesul înaintează, iar mitropolia nu poate să-și dovedească hotarul. Patru mahalale sunt răscolite, în căutare de martori: Biserica Albă, Arhimandritul, Gorganul și Golescu. Dar nu se găsește nimeni care să-și amintească. Memoria oamenilor este labilă, iar Fântâna Calicilor merită scoasă de pe hartă și din istorie.
Mitropolitul are însă o idee, pe care nu ezită s-o pună în practică. Dă ordin popilor din cele patru mahalale să treacă la măsura extremă, citind carte de blestem duminica, la liturghie. Orice astfel de afurisenie, vă amintiți, se referea la ochi crăpați și familie moartă, iar de cele mai multe ori nu dădea greș. De data aceasta blestemul popesc este îndreptat împotriva celor care își amintesc de fântână, dar nu vor să spună.
Ionicica e siderată. Un blestem citit în biserică se împlinea mereu, așa că această femeie, cu amintiri frumoase și intime, își pierde liniștea și visele din cauza unui blestem. Întâlnirile ei de iubire vor deveni publice, vor fi terfelite de toate gurile. Cum putea să vorbească despre fântână, fără să povestească ce căutase acolo? Dar chiar dacă n-ar fi povestit, tot era ca și cum și-ar fi împărțit partea frumoasă a vieții cu popii, cu cancelarul și cu însuși mitropolitul, apoi cu toți mahalagiii, care nu știu să asculte, ci înfloresc cuvintele și le dau mai departe.
Dar nici blestemul nu stătea în repaos. În aceeași duminică, în care îl auzise pe popă afurisindu-l pe acela care nu spune unde dispăruse fântâna, Ionicica a constatat că îi înțepenise o mână. Era speriată, era lovită, iar silueta de romaniță a bărbatului adorat se cam ofilise
Luni, în lumina plăpândă, de dinainte ca soarele să răsară, Ionicica a făcut ochii mari. Lângă patul ei tremura o umbră, iar ea știa că era el, acel singur bărbat pe care îl dorise o viață, dispărut fără urmă după o vară de neuitat. Iar din felul în care-o privea, din tremuratul lui de frunză uscată, înțelese pe loc că venise s-o ia.
În acea zi, ne spune Ionnescu-Gion, când încă nu căzuse amiaza, Ioana, nevasta lui Nicolae din mahalaua Gorgani, s-a înfățișat la mitropolie și-a spus răspicat: știa de Fântâna Calicilor, băuse apă din ea și era în stare să-i ducă acolo - ceea ce s-a și întâmplat.
Desigur, fântâna era astupată, dar indiciile date de Ionicica i-au pus pe unii la treabă, săpători vajnici, care-au scos la lumină cheiul unei fântâni pe care cineva scrisese un nume.
Această mult căutată fântână, chiar dacă astăzi a dispărut, poate fi cu aproximație desenată pe hartă, între mitropolie și fostul deal al Lupeștilor, de lângă fosta Pădure Cotroceni din Homeric.
A fost o fântână, în Gura Văii, de unde pornea drumul spre Mehedinți, un loc peste care orașul și-a făcut toate mendrele, dar deasupra căruia mai plutește o siluetă de brumă, a unui bărbat care-așteaptă.
