În romanul „Mâța Vinerii” unul dintre personajele principale este un spiritist. Printre altele, acesta îi anunță pe bucureșteni că va veni un hoț cu puteri vrăjitorești să fure o carte din Biserica Enei – respectiv, Cartea interzisă a lui Solomon.
Curând se dovedește că în altarul bisericii chiar era ascunsă o carte cu acel titlu, text apocrif al Bibliei. Conținutul îi înfiorează pe clerici, îi lasă cu gura căscată pe cântereții din cor. „După ce-o să murim”, scrie în carte, „trupul nostru se va face cenușă, iar numele nostru va pieri. Sfârșitul este fără întoarcere! Nimeni nu mai vine din moarte! Singura datorie a unui om este să trăiască toate plăcerile. Nu te uita în gura celui drept și nu avea milă de văduve și de săraci!”.
Romanul meu nu insistă pe felul în care ajunsese cartea colo, tocmai de-aia m-am hotărât să vă povestesc dedesubturile acestei povești. În adâncurile ei nevăzute se află trei oameni: spiritistul, un popă care crede în pietrele luciferice și o femeie cu inimă mare.
Desigur spiritistul Perticari (despre care am mai scris aici), pomenit prin documentele veacului 18, vestit pentru că vorbea cu morții, era în realitate un șarlatan. Dar unul cu ștaif, cu studii în varii domenii, de la farmacie, la retorică și filologie. De aici și marea lui putere de convingere, fie prin cuvinte, fie prin diverse preparate chimice, care băgau frica în oameni. Auzise vag despre scrieri care contraziceau doctrina creștină, auzise despre îndoielile mai vechi și mai noi ale unor teologi respectabili și desigur cunoștea bine natura umană și firicile omenești. Revenit în București după o călătorie de câțiva ani, avea nevoie am zice azi de „imagine”. Previziunile făcute unuia sau altuia nu puteau să-l transforme peste noapte în vedetă. Deși anticipase îmbolnăvirea unui negustor și adusese mai multe mesaje de pe lumea cealaltă, era încă un om din mulțime și-atât.
Într-o noapte, după ce citise dintr-un tom de thanatologie, după ce meditase asupra mijloacelor de a se face vestit, după ce se gândise să simuleze moartea cuiva, ca apoi să-l poată readuce la viață, după ce refăcuse în mintre experiența lui Simon Magul, în fine, a ațipit. Dar n-a apucat să cadă în somnul profund, când un mic zgomot l-a făcut să tresară și apoi să-și încordeze timpanul. La fereastră se legăna o umbra. Mai întâi a crezut că era ascunsă în perdele, apoi și-a dat seama că umbra, devenită între timp o eșarfă de spumă, venea către el. Deși era treaz și avea un baston lângă pat, ca tot omul din veacul luminilor, nu putea să se miște. O groază îi intrase în carne, un ochi nevăzut îi ținea țintuit.
Secunde multe a crezut că murise, iar alte secunde că va fi atacat. Dar cu timpul, după ce umbra s-a așezat pe marginea patului, după ce mâna umbrei i-a trecut pe la tâmplă ca apoi să-i pipăie nasul, în sfârșit și-a dat seama că în casa lui, pe care o credea apărată, intrase o hoață.
Și nu orcine, ci însăși Maranda, zisă Stafia, pentru că intra oriunde fără să fie văzută și putea să fure lucrurile cele mai bine păzite. Și era și pretențioasă. Nu lua orice. Căuta bijuterii lucrate cu gust, diamante și petale de aur, care pe vremea aia împodobeau diverse icoane. Îi plăceau papuceii lucrați cu fir, ceasurile pictate. Lua uneori și lingurițe încrustate, cărți copiate de mână, dar mai ales figurine – mici obiecte lucrate în metalele vremii, cum ar fi pisici de aramă, căței de argint, pantofi de aur, nasturi, bănuți, solnițe împodobite cu flori, foițe cu dedicații în greacă și podoabe de păr.
Maranda nu voia să-l jefuiască pe spiritist, care nu era cine știe ce înstărit. Ci venise cu un plan. Vezi cartea asta, i-a arătat ea Cartea lui Solomon, în versiunea ei interzisă. Ce scrie aici? Vezi?! Nici măcar nu există morții cu care pretinzi că vorbești!
Găsise cartea într-una din casele jefuite, iar acum avea o idee, iar Petrticari era parte din ea. Nu trebuia decât să spună că în altar există o carte și că în ziua de marți, la ora cutare, va veni un vrăjitor ca s-o fure. Mitropolitul va fi acolo, va ocroti cartea, dar în biserică va ploua cu cenușă, iar cartea, va dispărea prin miracol. Perticari va fi celebru așa cum dorea.
Planul a mers, exact cum am povestit în roman, peste altar au fluturat pânzele morții. Audiența a înlemnit, cartea s-a evaporate în neant.
Ceea ce n-am spus, este partea Marandei: 5 rubine de care mitropolitul era nedespărțit, strecurate printe mătănii.
Din acea zi, după ce previziunile lui Perticari se întâmplaseră punct cu punct, după ce n-a mai fost niciun bucureștean care să nu știe despre dispariția cărții, după ce mitropolitul murise îndurerat de pierderea pietrelor lui magice, în fine, după săptămâni de povestit și răspovestit, faima lui Perticari a crescut exact cum voia. La poarta lui se făcea pelerinaj, iar oamenii îi ascultau cuvintele cum ascultă astăzi horoscopul televizat.
Dar nicio glorie nu durează la infinit. Finalul îl știți: Moruzi, exasperat de previziunile și importanța lui Perticari, l-a călugărit fără voie, lăsânu-l să zacă într-o chilie. De la fereastră vedea cimitirul și continua să pretindă că primește mesaje din lumea de dincolo. Până într-o noapte, când o umbră...
