În weekend plec la Belgrad, la Târgul de Carte. Pe lângă evenimentele organizate de Ministerul Culturii, voi avea și o întâlnire cu cititorii „Lizonacei”, roman tradus la editura Štrik cu titlul „Lizușka”. La standul editurii voi fi pe 29 October, 16-17h. Așa că astăzi am ales o povestire, care e de fapt un capitol din „Lizoanca”, cel pe care îl voi citi la Belgrad:
Lista Sanitarei
Din toată lumea cunoscută, cel mai mult îl ura pe Petrache Notaru. Erau mulți pe care nu-i suferea, pe care ar fi vrut să-i vadă pedepsiți ori îngenuncheați înaintea ei. Însă pe Notar îl ura.
N-a avut prea mult de-a face cu el. Aproape că nici nu știe care este viața lui acum, pentru că ori de câte ori trece pe lângă el, vede cum crește, ca o umbră, imaginea lui de-acum 23 de ani, din adolescența ei bântuită de un Petrache Notaru amenințător, pândind pe la colțurile caselor ori prin bălăriile de pe marginea râului.
Pe-atunci, Satu Nou era cu mult mai vesel, iar ea se afla în centrul oricărei întâmplări care ar fi meritat timpul unei vieți omenești. Erau câțiva care dădeau tonul acțiunii, iar printre ei, ea, parcă se vede, cu părul castaniu, tuns cu chică, adică țepos până la ceafă și lăsat de-acolo până la umeri în fâșii subțirele, avându-le mai întotdeauna alături pe Păduchioasa și pe Florența, dar mai ales pe Ionel Greblă și pe Moacă, un băiat foarte haios, care acum era plecat de multă vreme din țară. Mai erau însă mulți alții care li se alăturau ocazional, fete și băieți care priveau spre ea intimidați și plini de admirație. Mai ales când trecuse în clasa opta, băteau drumurile și făceau petreceri pe malul Neajlovului, cu esență de rom pentru prăjituri. Sau intrau seara în cinematograf, să se distreze, cu deosebire când erau filme rusești, la care nu se uita nimeni. Stăteau de vorbă pe întuneric, se pipăiau ori se-nghionteau în sala cenușie, traversată de lumina aparatului de proiecție. Dar cel mai așteptat moment era când vreun personaj striga pe cineva, nu conta ce nume, Volodea, Ivan ori altceva, că atunci strigau și ei în grup Alioooșa! Și imediat se cutremura sala de râs, era un ropot deschizător și fericit, care-i mai face chiar și acum pielea găinii, numai gândindu-se la marea de glasuri care lua parte la o bucurie gratuită, generală și fără restricții. Iar când scria kaneț filma citeau în cor, lăsând toată lumea aceeași pauză între cuvinte, și iar răpăiau în râsete, mulțumiți ca de cea mai bună petrecere.
Cam de pe-atunci durează ura ei față de Petrache Notaru. El era pe vremea aia deja un om bătrân, probabil că avea 50-55, oricum era ofilit și slinos ca un șantierist în prag de pensie. Îl vedea mai mereu pe-acasă, poate era o perioadă în care se răriseră șantierele, ieșit în drum, c-o pereche de papuci în picioare pe care era imposibil să-i uite, pentru că erau papuci de casă maro, din mușama, or, cine umbla pe-afară cu papuci de-ăia? Numai el. Parcă-l vede stând maiestuos, cu mâinile-n sân, în câte-un tricou marinăresc și cu pantaloni de salopetă.
Într-o zi plecase să se scalde cu un grup de fete, printre care era precis și Păduchioasa. Intrau în apă și se bălăceau, apoi stăteau prin tufișurile de pe malul apei, furișându-se până în locurile în care se scăldau băieții, mai ales că unii erau complet dezbrăcați. Din când în când mai dădeau și peste câte un bărbat în plină vârstă, care se ascundea imediat ori se repezea cu gura la ele, să plece, să nu se uite că e rușine și păcat. În fine, era confortabil să-i vadă o secundă-două, jenați, speriați, descumpăniți peste măsură. Dar în ziua aia au dat peste Notar, care stătea lungit pe-o rână sub o salcie. Era în pielea goală și-și ținea penisul cu o mână. La degetul mic strălucea viu un inel de argint.
Cătălina trecuse de o tufă și voia să sară în apă, dar dând peste el s-a oprit surprinsă, iar în spatele ei le simțea neclintite și pe celelalte. O bufnise râsul și se pregătea să se-ntoarcă de unde venise, când Petrache s-a ridicat neașteptat de sprinten și din doi pași a și ajuns lângă ea. Venise spunând porcării, ce dracu’ spunea, nu-și mai aduce aminte, dar spunea ceva de genul, hai la tata să și-o dau, cu ochii ieșiți din găvanele capului, frecându-și-o la iuțeală ca și cum ar fi venit sfârșitul lumii. Nu durase mult. Atât cât ea reușise să se-ntoarcă și s-o ia la fugă.
Atât fusese. Un imbecil care-și făcuse laba sub nasul ei. O întâmplare scurtă și scârboasă. Dar după aceea, luni și ani lungi, de câte ori trecea pe lângă el își aducea aminte toate detaliile: mâna tăbăcită care se mișca fără întrerupere, inelul argintiu, ochii clocotiți și buzele ca un maț fiert. Și o ură nimicitoare îi urca până-n tâmple. Dar nu era numai atât. Ci indiferența lui de după aceea, când, redevenit în sat, cu hainele pe el și cu papucii penibili în picioare, se purtase ca și cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic. Era un om la locul lui, care străjuia șoseaua, plimbându-și cu blândețe ochii într-o parte și în alta a lumii.
Nu-l mai salutase niciodată. Trecea pe lângă el, ca pe lângă un felinar. Nici mai târziu, când era elevă la liceu, și nici acum. Privește drept în față și se face că nu-l vede. Chiar și când e lume multă, iar el apare tiptil-tiptil, băgându-se în vorbă, ea îl ignoră. Nu suportă să-l vadă cum încearcă să intre în sufletul ei, uneori venind până-n poartă și spunându-i tare câte un bună ziua ori chiar întrebând-o câte ceva, dacă nu i-a văzut bobocul de gâscă, de exemplu, sau altele. Pentru asta îl urăște și mai mult. Vede bine că nu-i răspunde, că se uită spre el ca spre un gunoi, dar continuă să se poarte ca și cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic.
Pe acest om îl urăște ca pe un buboi ieșit în mijlocul obrazului în ziua de bal.
Așa că el fu primul pe lista Sanitarei.
(„Lizoanca”, TREI, 2009, ed. a II-a, Polirom, Top 10
, 2016)
