Întâmplător am dat peste un scurt manuscris, din 1798, în care o femeie se plângea că i-a fost răpit sclavul, deoarece era cel mai bun bucătar din oraș. Bineînțeles, am vrut să știu ce gătea, ce gust aveau mâncărurile respective și-am căutat rețetare. E incredibil câte rețete culinare s-au păstrat în Arhivele Naționale! De aici s-au născut alte întrebări, legate de ingrediente, costuri, context istoric etc., iar când povestea bucătarului s-a conturat bine, am scris-o fără să mă întrerup.
And how do you think Pâtca came to existence in your mind taking this research into account?
Pe măsură ce-l descopeream pe bucătar, îmi aminteam de bucătăria copilăriei, de vremea în care eu însămi eram Pâtca și mi s-a părut normal ca naratoarea să aibă vârsta la care bucătăria e un loc magic și misterios. Cam la aceeași vârstă și eu am fost nevoită să-mi iau viața în propriile mâini.
Romanul meu merge mai curând spre aventură, e povestea unei adolescente care rămâne singură pe lume, e pe punctul de a-și pierde libertatea, încrederea în oameni și chiar și în vrăjile familiei. O vor salva generozitatea unei femei și câteva lucruri învățate în familie. Or, familia ei face parte din cultul satorinilor, ceea ce m-a dus spre numeroasele cărți mistice ale secolului al 18-lea, de la imagologia criptica lansată de rosacrucieni, la mistica lui Maistre, la meta-realitatea lui Swedeborg dar mai ales la fantasticul iluminist din Manuscrisul găsit la Saragosa al lui Jan Potocki sau la Frankenstein-ul lui Mary Shelley. În mod indirect, toate aceste cărți se află undeva în fundamentul romanului. Dar desigur, peste ele au venit zoologiile medievale, cu nemaipomenitele rețete (farmaceutice sau culinare), culegerile de folclor și mitologia latină, cu periferiile ei populate de zei mărunți și de miracole care au făcut posibilă reinventarea lumii în epoca medievală.
Iar, a propos de acest imens material, m-au amuzat în primul rând legăturile simbolice pe cât de bizare pe atât de rezistente în timp. De pildă Avicenna recomanda în tratatul său de medicină ca avocații să poarte în timpul procesului o limbă de cameleon. Aceasta le va spori talentul, îi va duce spre victorie. Or, nu poți să treci peste o astfel de prescripție, fără să ai în minte tot parcursul ei epic, de la prinderea șopârlei, la sacrificarea și apoi la operația barbară de a-i smulge limba, de a o săra și de a o usca la soare, pentru ca după ceea să fie transformată în talisman, pe care un avocat o va purta la gât cu încredere. Nu rețeta în sine interesează aici, ci sfatul ascuns în ea, legat de mobilitate și retorică. Pe modelul aceasta de rețetar am mers în romanul The Book of Perilous Dishes.
Istoria nu e făcută doar din informații, o ficțiune poate să individualizeze părți intrate șablonard în conștiința generală, să nască întrebări, să ajute la demontarea unor mituri. Am trăit în comunism și am constatat că istoricii n-au consemnat adevărata substanță a acelui regim, anume rezistența pe care ne-am dezvoltat-o la informație. Îmi aduc aminte că în zilele exploziei de la Cernobâl, evenimentul s-a anunțat la radio și-am fost rugați să stăm în case. Bineînțeles nici eu, nici prietenii mei n-am crezut că e adevărat. Când ești obligat să iei parte la o minciună oficială și epidemic răspândită, încep să-ți apară funcții și însușiri specifice, te transformi în altă specie. Despre asta am scris în romanul meu principal, Fantoma din moară, și-mi place să cred că această carte de ficțiune a readus în discuție acest aspect: comunismul ne-a dat nu doar scepticismul, dar ne-a obligat să ne creăm o realitate alternativă, despre care astăzi nu aflăm decât din cărțile de ficțiune.
Mi-ar plăcea să am elixirul gemenelor, o poțiune care ajută, printre altele la descompunerea timpului, la teleportare. Mi-ar fi plăcut să traversez în viteză câteva dintre episoadele vieții mele.
Tot romanul este construit pe ideea că există o forță universală (Sator) care poate fi manipulată. Direcția istoriei este determinată de oameni vizionari. Uneori ei se numesc vrăjitori, alteori savanți - nu prea contează. Sunt acei inși în stare să miște masa majoritară, să-i contamineze pe cei mai mulți dintre semeni cu dorințele și scopul lor. Iar în cele mai multe cazuri motorul mișcării funcționează cu fantome venite din trecut. Așa se întâmplă și în romanul meu.
Sunt latinistă și de aceea am folosit în carte elemente din mitologia periferică latină, de exemplu Tutillina era o mică zeitate agrară, care patrona plantele, un fel de spirit minuscul al vegetației. Dar în romanul meu, ea este o vrăjitoare din ordinul satorinilor. Tot așa Rusor e o zeitate neinsemnată din patrimoniu latin, care făcea ca obiectele pierdute să fie recuperate. Sator era un nume generic pentru constructorul suprem al lumii. Nu era decât rareori folosit în lumea latină. Dar eu l-am preluat aici ca să creez o entitate integral imaginată de mine. Când eram în școală studiam la latină un careu magic, binecunoscut: Sator arepo tenet opera rotas. Putea fi citit si de la coadă, în toate direcțiile de fapt. Dar nu a existat propriu-zis o zeitate cu acest nume, ci era doar un sinonim pentru zeul suprem. Evident, n-a existat nici ordinul al satorinilor… dar tot secolul al 18-lea a fost plin de societăți secrete și de confrerii, ca rozacrucienii, de exemplu.
Am văzut că la doi ani după publicarea romanului meu s-a făcut un film cu numele Sator.
Nu am făcut o cercetare. Dar despre societățile ezoterice ale secolului al 18-lea am citit foarte mult. Spiritul iluminist, al secolului al 18-a a generat printre altele, mișcări atee și o dezicere de Biserică, de creștinismul oficial. Prin urmare au apărut grupuri care pledau în favoarea unei noi religii și care au produs o literatură bogată.
Nu este o figură folclorică, dar sintetizează mai multe credințe românești și universale despre pisică. Se spune că numele adevărat al pisicii nu poate fi rostit. Despre interdicția de a rosti numele sacre există de asemenea multe superstiții și mituri. Și într-adevăr, e confortabil să-ți ascunzi adevăratul nume! În plus, între pisică și ziua de Vineri există legături simbolice, căci numele acestei zile, în română (ca în toate limbile neolatine) vine de la Venera-Venus, zeița iubirii și a seducției. Iar nu în ultimul rând, multe dintre vrăjile tenebroase cer o pisică neagră. Bineînțeles, Cat-o-Friday, așa cum este reprezentată pe casa ei părintească, este de culoare albă. E o vrăjitoare benefică.
Oh, da, multe dintre mâncărurile vrăjite din carte se făceau și în casa noastră. Apoi, la intrarea în casă aveam un câine roșu, exact ca și Maxima Tutillina, despre care, în vremea copilăriei credeam că e paznicul casei. Deși era o statuetă de ipsos, mereu am avut impresia că este viu:)
Dar dincolo de practici și superstiții se află spiritul balkanic, la care eu sunt conectată. Pentru mine universul ficțiunii este zugrăvit în alb și roșu, e o lume solară, cu multă lumină și cu o predispoziție euforică, pe care mi-a dăruit-o copilăria mea, petrecută pe malul Dunării.
I won’t reveal more than that :)
https://shelfmediagroup.com/portfolio/october-november-2021/
