Ecaterina era sora lui Alexandru Moruzi, domnitorul. După măritiș, și-a căpătat toate libertățile și obișnuia să pună caii la trăsură și să facă mici excursii prin București și prin împrejurimi, încât la trei ani distanță de la nuntă i se dusese vestea de plimbăreață ce se făcuse.
Printre slugile ei apropiate se afla și Nicolache, un tip de 19 ani. Fiind într-un alai atât de select, căpătase o asemenea încredere în sine încât până la aroganță nu mai era decât un singur pas mic.
Odată, pe când domnița făcea o vizită pe la Mânăstirea Văcărești, a observat pornirile insolente ale lui Nicolache. Exact-exact nu se știe cu ce-a enerva-o. Cert este că a poruncit să primească niște pumni după ceafă și să fie lăsat acolo, în drum.
Evenimentul s-a petrecut cu martori. Mai precis, lumea care alergase după trăsură l-a văzut pe Nicolache zăcând într-o trâmbă de praf. Sunt bolnav, s-a văicărit el, iar domnița o să plătească bine, pentru cine mă găzduiește câteva nopți.
În cele din urmă s-a oferit Gherghina, o văduvă, impresionată de hainele slugii domnești și mai ales de atitudinea lui, pentru că trebuie să vă spun că făcea parte dintre cei pe care îi placi la prima vedere. Era oacheș și zâmbitor, iar într-o ureche purta un cercel cu pietricică de sticlă, un bob roșu sub cealmaua înflorată.
Iar văduva - avea o fată, în vârstă de 16 ani, amănunt care-mi ușurează munca, făcând deznodământul străveziu rău.
Nicolache și-a prelungit sejurul, făcând posibilă o poveste de dragoste. Gazda era flatată, iar fiica ei își pierduse mințile. Însă, după vreo lună, pe la Paște, Nicolache s-a plictisit de viața la țară, hotărându-se să se întoarcă la palatul domnesc, în vechea lui slujbă.
11 mai 1796. Pe masa lui Moruzi ajunge o jalbă, prin care văduva se plânge că Nicolache „a stricat fecioria” fiicei ei, prostind-o c-o s-o ia de nevastă, ca pe la Paște să se răzgândească și s-o taie spre București. Desigur, nu uită să spună că tipul e sluga domniței, ceea ce într-ul fel îl făcea responsabil și pe Moruzi.
Jalba văduvei și celelalte însemnări din timpul procesului au fost publicate de VA Urechia, de unde le-au preluat, nu înainte de-a spune că povestea a mai fost pomenită pe scurt de Ștefan Lemny și apoi de Constanța Vintilă-Ghițulescu. Dar știți că pe mine nu mă interesează doar faptele consemnate. N-o să ne oprim aici, la ceea ce pana unui scriitor împovărat de uzanțe a scris în puține cuvinte.
La judecată, Nicolache a declarat sus și tare că nu avea de gând să se însoare cu fata Gherghinei. Ceva se întâmplase între timp, acel amănunt care îi pusese din nou în mișcare infatuarea. Toate încercările mitropolitului de a-l convinge să facă nuntă cu fata, au dat greș. După cum privea, pe sub gene, strângând buzele cu o eleganță aparte, era clar că Nicolache se baza pe ceva. Așa că popa n-a mai insistat, expunând pe scurt situația într-o epistolă trimisă la Palat, lui Moruzi.
Urmând pravila, nefericirea fetei trebuia plătită cu o litră de aur. Dar Nicolache era sărac. Așa că s-a trecut la următoarea pedeapsă. Nu avusese arme, se făcea vinovat doar de amăgire, iar pentru ceața fină și parfumată a creatorului de povești, doar vanitatea merita pedepsită. Nicolache va fi tuns, plimbat prin târg și apoi surghiunit - adică aruncat peste Dunăre.
Vinovatul pare mulțumit de pedeapsă, Moruzi semnează documentul ajuns până în zilele noastre, iar de la fereastra palatului, domnița Ecaterina privește mulțimea care-l însoțește pe condamnat.
Lăsat în câmp, la voia întâmplării - putea fi o pedeapsă. Însă cine știa cursul vieții și fusese educat printre slugile boierești, adeseori se întorcea acasă la câteva ore după aceea. Dunărea, ca și azi era greu de trecut, dar domnița plătise pe cine trebuie ca sluga să-i fie adusă înapoi.
Însă, v-aduceți aminte, Nicolache era arogant, păcat care aduce belele, băgându-te în pământ înainte de timp. Iar aici nu mă pot apaține să nu amintesc de faptul că Enkidu a mierlit-o pentru că fusese obraznic cu zeița Ishtar, ca să nu mai pomenesc ce zice Biblia despre cine nu e smerit ori despre alte episoade din vasta istorie a sfidării.
Pe drumul de întoarcere Nicolache a dat de-un pazvangiu supărat. N-avea bani, dar continua să privescă de sus, ridicându-și genele cu tot ifosul lumii fanariote. Iar pazvangiul, v-am spus deja, avea capsa pusă, ceea ce a dus la sfârșitul unei vieți de 19 ani.
