Unul dintre personajele mele preferate este Ismail Bina Emeni, pe care îl pomenesc și în romanul Paturi oculte. El apare adeseori prin documentele din vremea lui Brâncoveanu, dar pentru că mi-a plăcut numele, în scrierile mele e nemuritor prin diferite fețe sau prin urmași.
Să vă spun cum m-am întâlnit cu acest personaj! Pe o listă de cadouri, publicată prin mai multe cărți de istorie, am dat nu chiar de el, ci de un vistier al său. Vă imaginați! - omul era atât de important încât nu pleca niciodată de-acasă fără un servitor, care ducea cufărașul cu bani și cu lucrușoare de preț, acesta având grijă să noteze cheltuielile ori cadourile. El era omul de legătură cu nenorociții din Valahia, care îl așteptau pe Bina ca pe un fel de baștan, musaip venit de la Stambul, prin care se deschideau toate porțile spre cancelariile sultanului.
Dar bineînțeles, Bina nu venea direct la palat, ci trăgea la hanul turcesc (beilic), aflat nu departe de magazinul Unirea de azi, o clădire păzită, un loc al desfătărilor, ca să nu zic al dezmățului. De aici, dintre perne de mătase, dintre femeile care se înghesuiau cu el pe același divan, Ismail Bina își trimitea servitorul, acel haznatar (casier) și la urma urmelor reprezentant de nădejde. Tocmai de-aia, pe o listă de cadouri, păstrată în cancelaria lui Brâncoveanu, apare pe prima poziție, fără nume desigur, ci doar cu misia, care făcea ea însăși toți banii. O mână cuminte de scrib, cu veleități de romancier, a notat la finele secolului al 17-lea, că din visteria Valahiei au fost scoși 87 de lei special pentru haznatarul lui Ismail Bina.
Dar, normal, casierul n-a venit singur, ci însoțit de câțiva oficiali din stafful lui Bina, fiecare omenit cu câte ceva: astfel, aga Tutungi a primit o blană de linx, un postav bun, ca să-și facă din el o hăinuță, ceva, un ceas de aur și desigur niște bani, cum se dau și astăzi, o diurnă am spune, anume 29 lei și 60 de bani. Tot dintre servitorii lui Bina mai făcea parte și Kipru, băgat în seamă cu 20 de lei și o tabacheră de fildeș, plină cu tabac de calitatea I.
Deci: îi și vedem pe cei trei, cu nasul pe sus, primiți în salon, așezați la taifas, cu narghilele subțiri, cu chiseaua de șerbet, cu ceșcuțe proptite în suport de argint, primindu-și cadourile, zâmbind mulțumiți.
Nu poți să nu te întrebi ce primise Bina, dacă astea erau doar daruri de servitori!
Totul era pregătit cu multă vreme înainte, iar după ce acești trei reprezentați au urcat în trăsură, în urma lor au huruit roțile, au bocănit potcoavele cailor. Pe lângă bunătăți culinare, parfumuri și niște afion, dosit cu meșteșug într-o pară de lemn, Bina a primit și un cufăr, o mică lădiță cu lucrușoare. Desigur, și ambalajul costase ceva, căci era un cufăraș fandosit, pictat și pe alocuri îmbrăcat în foiță de argint.
Bina stătea tolănit, între perne, iar o slugă a deschis capacul artistic, perindând pe sub nasul turcului câteva lucrușoare care aveau să-i aline greierașii din sânge și să-i facă drumul mai plăcut, înapoi, spre Stambul - o blană mare de samur, o blană de linx și două citarele (niște pânzeturi dungate, de făcut anteriu). Iar într-o pungă brodată cu fir de mătase, dormeau 30 de galbeni austrieci.
Altădată, a primit un cal gătit, cu harnașament adică, dar și bijuterii, în special inele cu pietre, ceasuri de buzunar, poleite cu aur, cutiuțe cu prafuri, elixire închise în fiole de sticlă, din cea de Târgoviște, albastră, foarte căutată prin orașele din Balcani.
Iar între toate darurile primite de-a lungul timpului, pe locul întâi au rămas multă vreme două lucrușoare plăcute: o călimară și-o pană.
Iar aici trebuie, în sfârșit, să vă spun că drumurile dese la București nu erau întotdeauna cu treabă de la sultan, ci Ismail Bina avea o iubită. De unde la Stambul nu era decât un funcționar de palat, un nene cu o droaie de copii și patru neveste, la București devenea un bărbat adorat de o femeie care până atunci nu apăruse nici în visele lui, singura persoană pe care Ismail Bina putea s-o asculte până când își termina fraza. De fapt, puține cuvinte spunea Ismail Bina în fața acestei femei, care îi ghicea gândurile și știa cu anticipație toate întrebările lui. Cum altădată grecii se duceau la Delfi să primească un sfat competent, tot așa, Ismail Bina venea în Valahia s-o ascult pe ea.
Iar într-una din călătoriile lui, printre multele cadouri primite de la Palat s-a numărat și un recipient auriu, o călimară căpăcită, acoperită cu dantelă de tablă. Bina nu știa să scrie și nu vedea la ce-ar folosi călimara, dar obiectul în sine l-a fermecat, iar iubita lui, care știa tot ce mișcă în lume, a scos din păr o agrafă, împodobită cu trei pene de pițigoi. Și după ce-a ascuțit una a luat pe vârf puțintică cerneală și, fără să-l privească măcar, a desenat, cu degetele ei ca niște tulpini de zambilă, o crenguță foarte întortocheată, pe care trei păsări mici păreau să se pregătească de zbor. Acesta este numele tău, i-a spus ea, punând în mișcare o cohortă din mici gândaci care se foiau deja prin sângele lui.
Pentru Ismail Bina - să-și vadă numele a fost întâmplarea vieții, iar după ce a învățat el însuși să deseneze cele trei păsări, nu s-a mai putut despărți de acea călimară, pe care o purta într-un compartiment dichisit al șalului de atlaz, înfășurat peste burtă, cu multă artă Oriunde mergea scotea călimara și își lăsa semnătura pe un perete, pe un șervet, pe o hârtie de cancelarie. Călimara asta și mica pană erau averile lui. De câte ori privea spre ele vedea și aburii parfumați de pe străzile Bucureștiului, dar și umbra acele incomparabile fete, al cărei nume, observați, nici măcar nu l-am scris, băgându-vă pur și simplu în minte doar numele lui Ismail Bina Emeni - acțiune pe care o detest din tot sufletul. Cam din cauza asta mor culturile, se duc țările și pier limbile. Dar cum a fost doar un accident narativ, mă gândesc că poate mă veți ierta, sau veți uita până miercuri.
