O singură dată a simțit imboldul de a-și căuta norocul în lume, nu cu mult înainte de-a fi împlinit 20 de ani, când un bărbat o făcuse să sufere.
Era un sticlar din Târgoviște care venea o dată pe lună la București, încărcat cu sticlărie foarte apreciată, căci între toate cea mai curată și neînchipuit de subțire era pe-atunci sticla de Târgoviște, de un albastru care te făcea să visezi. Sticlarul modela niște șipuri după desenele Doctorului, care era foarte pedant, mai ales când venea vorba despre ambalajul elixirelor lui.
Acest sticlar era un bărbat zvelt, poate cu câțiva ani mai mare ca Mărmănjica, foarte dichisit, mi-aduc aminte că purta un fes înalt, dintr-o stofă molatică, ceea ce-i dădea un aer exotic, făcându-l să semene cu panțârii și cu husarii.
Mărmănjica își însoțea unchiul de fiecare dată, iar după ce intrau în odaia sticlarului, ea rămânea lângă ușă, privindu-l pe acest băiat pe furiș, dar cu toată concentrarea de care era în stare. Cei doi vorbeau în șoaptă, nu se știe de ce, trecând sticlăria dintr-o mână într-alta, mici șipuri care păreau îndopate cu flori de cicoare.
— E fata dumitale? întrebase odată sticlarul, iar Mărmănjica se făcuse roșie de plăcere.
— O, nu! a răspuns evaziv Doctorul, care nu se lăuda niciodată cu Mărmănjica.
— Aha! răsuflă ușurat sticlarul. De-aia nu semănați.
Mărmănjica zâmbi, crezând că o laudă, pentru că nici ei nu-i plăcea cum arăta Doctorul. Dar imediat lucrurile s-au întors pe partea cealaltă.
— Ce-are de se uită așa de crunt? E cumva bolnavă sau e slabă de minte…?
Cuvintele acestui sticlar, pe care ea îl privea ca pe un iubit, o loviră în plin. Dar nici răspunsul Doctorului n-a fost mai prejos: Așa e ea, seamănă că ta-său, care era cam ceacâr.
Remarca era cu totul nedreaptă. Mărmănjica nu era o femeie urâtă. N-avea ochii încălecați sau ceva. Să nu credeți că era vreo muscă bolnavă! Avea doar o privire care descurajează, un fel de a te privi care îți tăia elanul de-a intra în vorbă cu ea. Te intimida, aș spune. Totuși, întâmplarea aceasta a băgat-o sub plapumă mai multe zile. Nu voia să mănânce, nu voia decât să fie lăsată să moară.
Dar, cum se întâmplă, până la urmă și-a pus iarăși hainele ponosite și-a plecat spre pădure, care era și singura ei alinare. Dacă n-ar fi existat Cotrocenii, ar fi stat toată ziua închisă în casă. Și, plimbându-se prin pădure, mai bine zis, târându-se prin încâlcirea pădurii, realiză că nu putea să lase lucrurile așa. Și să știți că îi dau dreptate: când cineva te rănește, dacă taci, o mai iei o dată în barbă, iar în scurtă vreme ajungi ciuca bătăilor.
Cum tocmai urcase pe tron un grec paranoic, obsedat de conspirații și de omoruri, Mărmănjica ticlui o scrisoare în nemțește pe care o strecură pe sub ușa sticlarului. Apoi trimise un denunț direct la Palat, avertizându-l pe principe că sticlarul era mesagerul unui conspirator care-i pusese gând rău.
Sticlarul a fost bătut câtva timp și, cu toate că nu putea să spună nici cine îi dăduse scrisoarea și nici cine era odiosul căruia trebuia să i-o ducă, și-a petrecut câțiva ani la ocnă, până când familia lui a reușit să-l răscumpere.
(Homeric)
