ZoomDOINA RUȘTI: „Orice scriitor are o viață de rezervă, în interiorul căreia cresc alte vieți“
Trebuie să fii cît se poate de optimist ca, acum, să scoți o publicație în print. Și dacă acea publicație e o revistă de cultură îți trebuie încă ceva. (Să trecem peste vorbele mari.) Doina Ruști traversează pandemia cu optimismul intact și cu acel miraculos ceva în stare de funcționare. M-aș bucura să reușească.
Cristian Teodorescu: O nouă revistă de cultură, și încă în print? Nu ești prea optimistă?
Doina Ruști: Din naștere sînt optimistă. Cînd am venit pe lume ploua de săptămîni multe, erau inundații, lumea își aștepta sfîrșitul, ca de obicei. Mama n-a mai apucat să ajungă la maternitate, iar eu m-am născut acasă, boierește, luînd din acest dezastru partea cea mai bună. Iar acum optimismul meu nativ s-a răsfrînt asupra revistei. Pe vremurile acestea e chiar necesară o publicație, cu scriitori, cu literă care vibrează. Deschizi revista și încep să zboare din ea literele de fum, să-ți intre în creier, să-ți coboare în sînge. Nu ți-e dor? (C.T.: „Ba da!“)
Trebuie să-ți spun că OPTm (Opt motive) a început ca o joacă și a ajuns la numărul 70: https://optmotive.ro/ Este editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune – scriitori, actori, regizori muzicieni, pictori etc. –, adică de o tagmă, după cum știi, care are nevoie de cuvinte scrise pe hîrtie ușoară. Cei mai mulți dintre colaboratori sînt profesori la Litere, prin meserie citesc reviste culturale. Și-ar mai fi aici de spus că în jurul ei există o viață complexă, la care iau parte acei oameni capabili să devină un grup cu identitate. Cațavencii, de exemplu. OPTimiștii, în cazul nostru.
*C.T.: *Citești revistele Uniunii Scriitorilor?
D.R.: Nu.
*C.T.: *Dar Observatorul cultural?
D.R.: Foarte rar. În schimb, citesc La Lettura, suplimentul lui Corriere della Sera. Cînd iei acea revistă în mînă te aștepți să înceapă o poveste, iar eu de cîte ori mă gîndesc la publicații culturale, aceasta îmi vine prima în minte. Este una dintre cele mai longevive, dintre cele mai citite reviste. Abia atunci, cred eu, are valoare o revistă, cînd nu se leagă de un singur nume, ci de povestea pe care-o promite. Cînd un om e multă vreme la conducerea unei publicații, la un moment dat spațiul ei se rutinează, numerele par trase la xerox.
*C.T.: *Ai auzit ce-a pățit, la Steaua, Ruxandra Cesereanu de la onor conducerea Uniunii Scriitorilor?
D.R.: Nu mi se pare chiar o pățanie, ci o eliberare.
*C.T.: *Altfel, cum o duci ca scriitoare, persoană fizică?
D.R.: Viața mea nu arată rău. Continuînd nota optimistă de la începutul interviului, aș putea să-ți spun că orice scriitor are o viață de rezervă, în interiorul căreia cresc alte vieți. Dintre evenimentele memorabile ale ultimei perioade, aș numi aici o întîlnire fantasmatică, în Bucureștiul anilor ’90. Îți mai aduci aminte cum era? Ei bine, multe le uitasem, dacă n-ar fi fost un telefon, vara trecută, adică în plină pandemie. M-a sunat un editor de la Roma care voia să reediteze, pe banii lui, romanul meu de debut, carte uitată, lăsată de mult în urmă. Omulețul roșu, apărut în anul 2004, a fost romanul care mi-a deschis ușa literaturii. Fiind vorba despre o reeditare, l-am recitit, la început mai mult pentru Roberto Merlo, care voia să-și revizuiască traducerea făcută cu ani în urmă. Lucru rar, căci nu-mi place să-mi recitesc cărțile. Iar pe măsură ce înaintam în acțiune, am încetat să mai fiu atentă la scriitură, la eventualele greșeli naratologice, lăsându-mă dusă la finalul anilor ’90, începutul lui 2000, pe cînd obișnuiam să ne întîlnim în Sala Oglinzilor. Tu scriai săptămînal la România literară pe atunci și păreai foarte optimist, iar eu eram doar cititoare cu vise. Internetul abia apăruse, iar lumea lui ni se părea încă misterioasă. Credeam pe-atunci în hyperliteratură, în povestirea diseminată pe un parcurs epic, dar și în forța subliminală a unui virsus – mă refer la cele din lumea virtuală, iar nu la COVID.
*C.T.: *Pentru c-ai adus vorba, ce crezi, ne mai pregătește ceva COVID-ul?
D.R.: Ne aflăm abia la începutul noii ere virusoide. Atacul, extinderea pandemică, toată această istorie nu este doar o perioadă de boală, ci un model existențial. N-aș vrea să repet ceea ce deja am scris în recentul meu roman, Paturi oculte, ci doar să extind: odată instalată dezordinea, realitatea capătă atît de multe fețe, încît fiecare om vede altfel Istoria. Virusul care invadează lumea din roman este venit din impetuozitatea unui om în stare să pună în mișcare dorințele altor oameni la fel de năvalnici ca și el. În roman, un om dorește totul, iar îndîrjirea lui trece dincolo de viață, în dumbrava de roșcovi sălbatici. Dar chiar și paradisul e prea puțin pentru el. Nu se poate opri, nu are chef de lîncezeli mistice. El vrea să fie molima care macină totul. Iar în situații de criză, societatea stagnează sau se transformă radical. Noi sîntem acum sub imperiul evadatului din dumbrava de roșcovi.
*C.T.: *Te-ai vaccinat sau mai aștepți?
D.R.: E o întrebare cam personală
*C.T.: *Unii se plîng de introducerea cărții verzi pentru vaccinați, că-i discriminează.
D.R.: Mereu au fost restricții, marginalizări, grupuri. Lucrurile merg în aceeași linie pentru că oamenii sînt diferiți: mereu vor fi unii cu o carte verde în buzunar și alții Gică Contra.
*C.T.: *Te-a schimbat pandemia în vreun fel?
D.R.: Cu siguranță. Mi-a lărgit orizonturile. În primul rînd că am călătorit mai mult, chiar dacă în papuci, în fața laptop-ului. Dar am avut prilejul de evenimente în toate colțurile lumii, mai mult chiar, am putut să intru în casele oamenilor. La o lansare de carte normală, știi bine că aveai o librărie sau un amfiteatru de lume și te simțeai frustrat pentru că nu ajungeai să vorbești aproape cu nimeni. Anul acesta s-au produs mai multe întîlniri, la care au participat sute de oameni, pentru că, trebuie să-ți spun, Editura Litera are un sistem foarte bine pus la punct, iar întîlnirile online îți aduc în față multă lume, tu avînd libertatea de a mări cadrul, de a-i studia pe invitați, de-a privi o parte din viața lor casnică. Un dulap, o oglindă ca o umbră de zmeu, un raft de cărți îți dau o idee despre cititorii tăi. O astfel de întîlnire memorabilă a fost cu Liga Studenților din Italia, dar și cu Excelența Sa Alfredo Durante Mangoni, Ambasadorul Italiei în România. Deși eram la un eveniment care se derula mental la Accademia di Romania, mă aflam totodată și în casa ambasadorului. Au fost multe astfel de întîlniri stranii, care au făcut din ecranul laptop-ului meu un labirint. Dintr-odată lumea s-a lărgit, am putut să fac comparații între spații diverse, aflate în aceeași situație comună.
Iar într-o altă ordine, pandemia m-a ajuta să experimentez alte fațete al ficțiunii. Am scris în fiecare săptămînă o poveste pentru blog-ul din Adevărul și am spus o poveste la Muzeul Literaturii, filmată, postată pe „Cultura în direct“. Oralitatea de tip ficțional are multe beneficii, te asigur. Sînt două experimente care m-au scos din zona mea obișnuită, a romanului, îndreptîndu-mă spre scriitura de alt tip, spre un alt public. Iar ca o consecință directă, recent am terminat un volum de povestiri intitulat Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot. Este o carte diferită de ceea ce am scris pînă acum, pe care o datorez integral istoriei mele pandemice.
*C.T.: *Terapia prin scris ajută la ceva?
D.R.: Nu știu. Pentru mine scrisul nu are această valoare. Sînt un constructor și ador jocul. Pe cînd scriam Paturi oculte, eram acolo, în dumbrava de roșcovi, parte din acel personaj ridicol, dar în același timp ancorată teoretic în viziunea despre scris, despre noul tip de cititor, care are în acest roman rolul principal. În schimb, terapeutică a fost pentru mine lectura acestui roman: am înregistrat un audiobook, primul, de altfel. Editura Litera are studiouri mari de înregistrare, iar pentru lectura integrală a romanului a trebuit să merg de cinci ori. Aceste ședințe au devenit în perioada aceea un eveniment important și terapeutic. Mai întîi a fost atmosfera, animată de actori, de teancurile de cărți, de muzica de fundal. Apoi a fost experiența lecturii în sine, care m-a pus într-un confort critic, dacă nu ți se pare oximoronică formularea mea, încît la finalul înregistrării m-am simțit ca după o vacanță. Despre asta ar merita să povestesc separat.
