Întâlnire fatală
Pentru că e ziua lui Eminescu, îi dedic un vechi basm, menționat în mai multe cărți de folclor, pe aceeași temă atât de dragă lui, a întâlnirilor imposibile.
Se spune că un șarpe tocmai ieșise campion în întrecerile anuale. În noaptea de Sânziene, de regulă, au loc lupte, evident, sportive, în timpul cărora, sub scânteierea miilor de ochi vrăjiți ai șerpilor-luptători, ia naștere piatra verde. E un bob, cât mazărea, visat de tot neamul șerpesc, căci dacă un șarpe înghite această piatră, capătă pe neașteptate aripi și puteri magice, transformându-se în zburător.
Așa s-a întâmplat și cu Axinte, un șarpe tânăr și plin de speranțe. A câștigat campionatul și-a primit piatra. In acea noapte i-au și crescut aripi, aurii, ca razele lunii, iar coada i s-a despicat în zece fire zornăitoare.
Descumpănit, în prima clipă nu știa ce să facă. Era un fluture uriaș și avea impresia că toată lumea îl privește, deși, bineînțeles, nu putea fi văzut de nimeni.
Rătăcind încolo și încoace, a trecut printre crengile unui cireș pârguit și a ajuns în mahalaua Gorgani. O fată visa pe verandă, așezată cu grație pe perna de mătase. Uluit de frumusețea, dar mai ales atras de ochii ei pironiți spre bolta cerească, Axinte a zburat mai aproape. Nu avea nicio intenție. Voia doar să fie lângă această ființă, care părea că plutește.
În jurul fetei se răspândea parfumul de vară, ceea ce l-a făcut să-i atingă ceafa, mai întâi cu prudență, apoi, căpătând un curaj, și-a întins aripioarele peste urechile ei.
Și abia atunci a început adevărata lui viață de zburător.
Axinte se hrănea cu mintea acestei fete, din care ieșeau visele în fuioare, îi lua gândurile, partea miezoasă a vieții, cu o bucurie imensă.
Bineînțeles, pentru ea, Axinte era un prinț, în pelerină de stele.
Pe măsură ce trecea timpul, fata își pierdea pofta de viață, în timp ce pentru zburător ea devenise un drog, care îl făcea să se înalțe spre cer și să aibă încredere în sine. Își petrecea ziua lipit de un dud, dedesubtul căruia își avusese casa pe vreme când era șarpe, așteptând cu tremurare să se însereze ca să plutească spre mahalaua Gorgani.
Dar, ca orice vis și acesta trebuia să se sfârșească într-un fel. Părinții fetei au prins de veste că era posomorâtă și fără vlagă. Pe la sfârșitul lui iulie, toți ai casei erau convinși că este este vorba despre un zburător.
Popa a făcut o slujbă, stropind cu aghiazmă cerdacul, iar babele au descântat casa, umplând-o cu odolean și pelin. Și cum nimic nu s-a schimbat, au chemat-o pe Tranca, o femeie înaltă, care trăia, în mlaștină, peste Dâmbovița.
Aceasta, înțelegând că zilele fetei erau numărate, a fiert ierburi și semințe de mac, pe care le-a turnat în albia fetei, și scăldând-o a descântat-o, iar seara, când a apărut zburătorul, prin câteva vrăji a-nceput să-l momească să între în apă.
Axinte auzea șoaptele și i se părea că ceva miraculos se întâmplă. Fiecare cuvânt îl făcea să se înmoaie și să alunece în mrejele apei, fără să știe că fusese păcălit pur și simplu.
Când a terminat, Tranca a scurs apa din albie într-un vas și-a alergat la Obor, în răscruce, unde se zice c-ar fi plin de morminte de zburători.
Sufletul plăpând al lui Axinte a alunecat în pulberea drumului. Iar viața lui scurtă s-ar fi stins după câteva ceasuri, dacă n-ar fi răsărit luna. Redevenit un biet șarpe, s-a târât spre vechea lui locuință.
Reușise să atingă cea mai înaltă condiție la care a visat neamul lui, dar o pierduse într-un mod absolut prostesc, lăsându-se dezmierdat de niște cuvinte viclene.
Tot restul vieții lui de șarpe n-a făcut decât să viseze aripioarele aurii, pe care le pierduse după numai o lună. Nu-l putem învinovăți pentru asta! Axinte n-a comis niciun delict, n-a încălcat vreo regulă a speciei lui. Ci pur și simplu a avut ghinionul s-o întâlnească pe Tranca, o vrăjitoare din București.
PS. Cât despre fată, mai bine nu citiți mai departe. După cum zice Candrea, a murit, pentru că nicio fată atinsă de zburător nu are scăpare.
În Adevărul
