Doina
Ruști

Cronică la Homeric în revista 22

"Doina Ruști face dovada unui har narativ ieșit din comun, a unei imaginații debordante, a unei erudiții rare la scriitorii de azi și a unui umor nebun". (Serenela Ghițeanu despre Homeric, în revista 22) (2020-01-08)
Cronică la Homeric în revista 22 - Doina Ruști

"Romanul Homeric poate fi citit și ca narațiune orientală, și ca roman de aventuri, și ca frescă fanariotă, și ca roman fantastic, dar este toate acestea la un loc și mai mult decât suma lor. Este, asemeni epopeii la care face un clin d’œil, o poveste magică despre Lume, despre destine tumultuoase din care, cu timpul, se alege praful. Iar Naratorul, care, deși trăiește sute de ani, ajunge și el să îmbătrânească, recunoaște că ceea ce poate dura este numai... Povestea, adică Literatura. "

Avem în Homeric un spectacol imens de civilizație orientală, cu toate excesele, cu viermuiala zilnică a pieței, a mahalalei în general, cu moravuri neîmblânzite, cu manifestări de patimi dezlănțuite.

Ultimul roman al Doinei Ruști, Homeric, apărut la Editura Polirom,întregește ceea ce se vede acum ca fiind un triptic balcanic, început cu Manuscrisul fanariot *(2015) și continuat cu Mâța Vinerii (2017). Scriitoarea dăduse semne ale înzestrării speciale pe care o are pentru acest gen de proză încă de la romanul *Zogru (2006). Lăsând cumva deoparte Fantoma din moară (2008), care evocă în mod foarte original vremea comunismului, romanele Doinei Ruști sunt fie ancorate în prezent, fie, ca în cazul tripticului balcanic, în perioada fanariotă. Atât în cele care explorează cotidianul contemporan, cât și în cele care ajung până acum 200 de ani, Doina Ruști face dovada unui har narativ ieșit din comun, a unei imaginații debordante, a unei erudiții rare la scriitorii de azi și a unui umor nebun. Cele care o fac însă cu totul unică în peisajul literar românesc sunt cele a căror acțiune se petrece în trecut, ceea ce am numit tripticul balcanic, chiar dacă romanele nu au legătură directă între ele.

Homeric este plasat în vremea fanariotă, la București, ca de obicei, mai exact în mahalaua Gorgani, lângă azi dispăruții codri ai Cotrocenilor. Avem o frescă socială, aproape deloc politică, o re-creare a unui microcosmos în care latinitatea e pusă în surdină, iar orientalismul e ridicat la rang înalt. Zeci de detalii referitoare la viața cotidiană a oamenilor de atunci îl încântă pe cititor, care astfel plonjează imediat într-o lume de mult dispărută. Felul în care oamenii se îmbracă, ce mănâncă, ce activități și spaime au, totul e înregistrat de scriitoare cu minuție și presupune o pregătire serioasă prealabilă, cu care de altfel scriitoarea ne-a obișnuit din Manuscrisul fanariot și din Mâța Vinerii. Romanul conține inclusiv o hartă colorată a tărâmului descris, mahalaua Gorgani, pădurea Cotroceni etc., hartă realizată de graficianul Bogdan Calciu, indicându-i-se cititorului chiar numărul paginii la care găsește un eveniment important.

Homeric este un roman exotic, istoric și fantastic în același timp. La limită, are și o tentă postmodernă, prin rolul pe care-l joacă volumul Iliada de Homer, un fel de model, de ideal al poveștii de bază. Este, în fine, și o meditație asupra condiției umane și asupra valorii Literaturii.

Două figuri feminine demne de graiul Șeherezadei, opuse însă una alteia, domină romanul: Despina Băleanu și Mărmănjica. Eroii masculini centrali, farmacistul Lambru și zugravul/pictor Pantelimon, sunt puțin palizi în comparație cu aceste femei. Scriitoarea ne furnizează și o hartă a locului, pentru a-l apropia încă și mai mult pe cititor de istoriile năstrușnice și uimitoare pe care le va parcurge. Deci, în mahalaua Gorgani încep să dispară oameni, lăsându-și în urmă hainele și uneori chiar banii pe care îi aveau asupra lor, ceea ce stupefiază, pentru că astfel se înțelege că nu e vorba despre un jaf. Se crede că e vorba de un ucigaș, dar și mai mult se crede că asasinul e vreo fantomă sau vreun monstru din pădurea Cotroceni. Loc foarte bogat simbolistic, pădurea e văzută aici ca topos esențialmente malefic. Narațiunea e asigurată de un erou a cărui identitate (fabuloasă) va fi dezvăluită abia la final.

Din căsătoria paharnicului Băleanu cu cântăreața Mușa se naște Haralambie, zis Lambru, apoi Mușa fuge cu un alt bărbat, iar boierul Băleanu se va trezi cu un personaj straniu, care, dintr-o trăsură, îi va întinde un coș în care se află un bebeluș. E vorba de copilul Mușei, o fetiță, viitoarea Despina, pe care bătrânul Băleanu o adoptă. Ea crește ca o fată bogată, alături de fratele ei vitreg, și, adolescentă fiind, îl surprinde pe foarte tânărul zugrav Pantelimon pictând, scena având rolul fatal a ceea ce un critic francez numea „iar ochii lor se întâlniră“ (Jean Rousset). Episod care dă naștere la o iubire pătimașă, irațională, ca orice iubire-pasiune, cu un deznodământ consternant.

După acea primă întâlnire, anii trec, iar după ce Despina călătorește prin Italia și la Stambul cu fratele Lambru, al cărui iubit, Iane, se va ocupa și de educația Despinei, frumoasa fiică a cântăreței năbădăioase Mușa se va întoarce la Gorgani. Acolo îl găsește pe Pantelimon însurat și tată, în plus. Ca în vechile tragedii, privirea are un rol ucigător în Homeric, fie că e vorba despre privirile pătimașe ale Despinei către Pantelimon, care cade ca secerat de iubire, fie că e vorba de căutătura încruntată a Mărmănjicăi, de care fuge toată lumea.

Dacă Despina și Pantelimon încep să se iubească pe ascuns, Mărmănjica, în schimb, e preocupată să găsească o plantă rară, sângele-dracului, care te face să vezi viitorul. Rămasă singură după moartea Doctorului, un soi de alchimist încropit, care murise, după ce o învățase câte ceva despre leacuri, licori și alifii, Mărmănjica îl târăște după ea pe Mutul, personaj beckettian, și își face apariția peste tot, părând că nu doarme niciodată, ca o spioană, lipsită de viața proprie, dar foarte preocupată de viața celorlalți. E ca o hoașcă din basmele populare, numai că nu e bătrână, ci tânără!

Avem în Homeric un spectacol imens de civilizație orientală, cu toate excesele ei, cu viermuiala zilnică a pieței, a mahalalei în general, a comerțului sălbatic, cu moravuri neîmblânzite, cu manifestări de violență și de patimi dezlănțuite, cu o explozie de culori și de miasme, dar și de parfumuri pregnante. Totul e în mișcare, totul e strident și totul vociferează în această lume balcanică. Superstițiile sunt atotputernice, iar în casa în care a murit un boier, numită mai apoi La Morți, oamenii sunt convinși că văd noaptea, la ferestre, niște siluete mișcându-se. Pantelimon însuși e convins că vede din când în când, pe lângă el, stafia fratelui său Luca, mort prematur. Toți locuitorii din Gorgani știu că o stafie bântuie mahalaua, venită din pădure, iar unii au văzut-o efectiv. Nu apare vreo figură de preot, ci ghicitoarea Ciptoreanca e cea pe care o consultă toți, de la bogați la săraci, pentru ceva neînsemnat, ca și pentru lucruri grave. Nu există vreo rigoare a legii, iar cel care ar trebui să o apere, căpitanul agiei, Manciu, este primul care o încalcă, într-un mod copios. Deși se vorbește enorm și toți se pândesc unii pe alții, încă rămân secrete între ei, care îi macină și îi împing să riște ca să le afle taina. E lumea tipic orientală a lucrurilor ascunse, în ciuda unei exhibări permanente a unor aparențe, un joc perpetuu între provocare și disimulare. Există multă gândire magică la aceste personaje, dar și multă șmecherie tipic balcanică.

Deși plin de accente tari, acest microcosmos este cuceritor grație umorului nebun al scriitoarei. Felul în care sunt portretizați nu doar boierii, dar și oamenii simpli, lumânărarul Tudorici, luntrașul Ioniță, cafegiul Marin, Ahmet turcul și felul în care este descrisă isteria lor de după disparițiile misterioase reprezintă o comedie de cea mai bună calitate. Sunt surprinse gesturi, priviri, sunt redate replici savuroase, în dialog, ceea ce dă un caracter aproape teatral, uneori, narațiunii.

Pictând aceste personaje pe zidul măcelăriei, Pantelimon oferă o primă oglindă a comunității în care trăiește. Lumea se amuză văzându-se reflectată astfel, ceea ce întărește ideea de teatru, de scenă a Lumii. Cartea* Iliada* de Homer, în care e ascunsă planta sângele-dracului, e o altă oglindă, cultă de data aceasta, aluzivă, subtilă, a istoriei zbaterii unei lumi care, pe cât e de vioaie, pe atât e de precară, de trecătoare.

Aici romanul Doinei Ruști face un salt uluitor. Spre final, narațiunea se mută în spațiul bălții de dincolo de pădure, unde trăiesc niște creaturi stranii. Acestea, dacă intră în „ciocnire“ cu oamenii, se întâmplă ceva care îți taie răsuflarea. Eroul principal, personaj mitic, va dezvălui ceea ce rămăsese misterios în prima parte a romanului. Vocea lui e impresionantă pentru că avem confesiunea unei creaturi din altă lume, despre un fel de viață năucitor, epatant.

Surprize de proporții va avea cititorul cu câteva personaje care se vor dovedi a fi altceva decât au părut la început: Despina, cafegiul Mărin și chiar Mărmănjica. Același joc între aparență și esență.

Deși în Homeric apare un personaj uriaș și există trimiteri la credințe păgâne, obiceiuri, ritualuri primitive etc., nu există asemănări fundamentale între proza Doinei Ruști și cea a lui Mircea Eliade. La Eliade miza fantasticului este întotdeauna deschiderea către Sacru, în vreme ce acesta lipsește din romanele Doinei Ruști. De asemenea, unul dintre punctele forte ale prozei Doinei Ruști este umorul, care lipsește la Eliade.

Trebuie spus că Doina Ruști are un har aparte de a transforma în miraculos ceva cât se poate de banal: ca să-și aducă înapoi soțul fugit, Firanda duce în casa La Morți un sac cu 24 de greieri, „rude cu dracul“. Explicația e pe cât de excentrică, pe atât de amuzantă: „Dacă îți intră în casă un greiere, unul singur, ești ca și mort: nu te lasă să dormi, nu te lasă să speri. Te învăluie într-o ceață groasă, aducătoare de boli și de moarte. Lumina zilei dispare și începi să pășești prin lume ca într-o pădure în care te-ai rătăcit, iar gândul că nu mai știi unde ești îți rupe splina în două, te scutură plânsul. De dimineața și până seara îți curg lacrimile, uneori șiroaie lungi, care inundă totul în jur, făcându-te iască. Unii ajung un fel de păstaie uscată, din care s-a scurs viața, iar într-o zi pocnesc, despicându-se de la cap și până la noadă“.

Romanul Homeric poate fi citit și ca narațiune orientală, și ca roman de aventuri, și ca frescă fanariotă, și ca roman fantastic, dar este toate acestea la un loc și mai mult decât suma lor. Este, asemeni epopeii la care face un clin d’œil, o poveste magică despre Lume, despre destine tumultuoase din care, cu timpul, se alege praful. Iar Naratorul, care, deși trăiește sute de ani, ajunge și el să îmbătrânească, recunoaște că ceea ce poate dura este numai... Povestea, adică Literatura. //

DOINA RUȘTI

Homeric

"Doina Ruști face dovada unui har narativ ieșit din comun, a unei imaginații debordante, a unei erudiții rare la scriitorii de azi și a unui umor nebun".

Citește mai mult în revista 22