Doina
Ruști

De vorbă cu Alina Vilcan

Homeric este un roman despre nume și despre sociopatiile lui. (2020-01-21)
De vorbă cu Alina Vilcan - Doina Ruști

Homeric. Cum au prins viață Ciptoreanca, Mărmănjica, Pantelimon, Despina și Lambru Băleanu, lumânărarul și cafegiul, toate aceste personaje pline de farmec? Cum a început pentru dumneavoastră cel mai nou roman pe care îl semnați? Și, bineînțeles, cum a apărut muzicalitatea lui aparte, acel ritm care ține mai degrabă de poezie și pe care reușiți să îl susțineți pe 330 de pagini de roman?

Pe Ciptoreanca am descoperit-o în urmă cu niște ani, când i-am citit testamentul. În doar câteva cuvinte simple era cuprinsă o viață de om pasional, care trăise cu intensitate bucuriile libertății, într-o lume de sclavi. Și am vrut s-o țin minte așa cum era la tinerețe, pe când învârtea Bucureștiul pe deget. Tocmai de aceea, în Homeric ea nu este decât un pretext pentru celelalte personaje: misterioasa dispărută.

Dar povestea s-a născut dintr-o preocupare mai veche a mea, legată de traiectoria creatorului de povești. De la anonimul Homer, orb și incert ca situare socială, s-a produs un salt uriaș la autorul de azi, care-și trăiește cu exacerbare rolul, acceptându-se ca urmaș isteric al acelor dictatori obsedați de cultul personalității. Homeric este un roman despre nume și despre sociopatiile lui. În timpuri vechi un pictor face portretele vanitoșilor. El este cel care hotărăște cine sunt eroii mahalalei. Numai că hotărârile lui sunt decise de banii pe care ii poate da fiecare. De la acest punct al vanității, povestea mea urcă spre zilele noastre, când un om fără nume gestionează adevărata memorie a grupului. Trăim într-un timp egolatru, iar în Homeric m-am oprit asupra simptomelor lui, vizibile cel mai bine în atracția pasională dintre doi oameni. Dorința exacerbată de-a fi iubit, de-a intra în grațiile unei anumite persoane explică cel mai bine istoria în care trăim.

Cât privește ritmul, am încercat să-l țin în acord cu cele patru perspective ale romanului - începutul e oarecum epopeic, dar povestea finală se derulează minimalist, respectând linia confesiunii contemporane.

Întoarceri în timp. Este, și aceasta, una dintre acele întoarceri în timp cu care v-ați obișnuit cititorii, iar timpul ales și acum, ca și în alte romane, ca Mâța Vinerii sau Manuscrisul fanariot, este perioada fanariotă. Ce vă atrage către acest timp?

Interesul meu pentru fanarioți este subiectiv, determinat de biografia mea balcanică. Dar în Homeric nu e propriu-zis o întoarcere. Timpul istoric este vag, iar povestea se petrece în zilele noastre. Nu este ceea ce se cheamă un roman de epocă.

București. Pădurea Cotroceni, strada Brezoianu, mahalaua Gorgani sunt spațiile-reper ale cărții. Cum de v-ați oprit, de această dată, aici? Și apoi, cât de ofertant este Bucureștiul, din punct de vedere literar, pentru romanciera Doina Ruști, în ce constă magia orașului pentru dumneavoastră?

Orice oraș are mistere, dar mai cu seamă cel în care trăiești. Pe prin anii 80, Bucureștiul este orașul meu, iar dacă n-ar fi avut un Gorgan, probabil că l-aș fi inventat. Dar s-a întâmplat să existe unul, nu departe de Cișmigiu, o movilă enigmatică, pe lângă care Dâmbovița trece plină de reverii. Bucureștiul din romanele mele este arealul în care mă mișc și se desenează în funcție de emoțiile mele. Străzile sale sunt cele care într-un fel sau altul mă fac să-mi aduc aminte gustul adevărat al literaturii.

Apropo de magie... Ce înseamnă magia pentru dumneavoastră în literatură?

Uneori se întâmplă ca acele personaje existente doar în mintea noastră să coboare, pentru o clipă infimă din bula lor plutitoare. Iar această întâlnire electrică te face să te simți intangibil. Cam de aici începe iluzia, devine posibilă evadarea, se produce faptul vrăjitoresc.

Cotidian. Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră? Citeam că scrieți zilnic două pagini…

De regulă, dimineața scriu literatură. Când nu lucrez la un roman, scriu povestiri sau pagini dintr-o posibilă carte. După ce-mi fac un ceai verde, mă așez turcește pe canapea, și privesc grădina, cerul larg. Nu se văd decât păsările sau uneori, rar de tot, câte o siluetă traversând o terasă îndepărtată. Stau la etajul 8, iar peretele dinspre sud este din sticlă. După un timp, când ceaiul se răcește, devenind bun de băut, iau laptopul și scriu cam două pagini.

Restul zilei e făcut din lucruri prozaice și dintr-o agitație maximă. Dar orice aș face, am în minte o poveste, un roman. Vorbesc cu prietenii, dar în gândurile mele se află personajele viitoare. Mereu a fost așa. Mama avea impresia că n-o ascult, că nu-i acord suficientă atenție. În realitate, lumea mea a fost întotdeauna solicitantă, iar eu m-am aflat în centrul ei, parte a fiecărei aventuri.

Cele zece romane. V-aș propune următorul joc: dacă ar fi să vorbiți despre fiecare dintre cele 10 romane de până acum în câte o singură frază, cum ar suna aceste fraze?

Romanul de debut (Omulețul roșu, 2004) aduce o poveste de iubire pe net, deconstruită, readusă din planul faptelor trecătoare în inima fantasticului, într-un fel continuată cu Zogru (2006), și el personaj născut în zona crepusculară, dintre viață și moarte. Primul roman, Fantoma din moară (2008), publicat insă ca a treia carte, ar putea fi numit romanul revoltei mele comuniste, iar Lizoanca (2009) ilustrează proporțiile mutilării pe care-am suportat-o cu toții în comunism. Un volum de povestiri fantastice, scrise în anii tinereții, legate între ele, a primit numele Cămașa în carouri (2010). A urmat un manifest în favoarea scrisului - Patru bărbați plus Aurelius (2011). Următorul roman (Mămica la două albăstrele, 2013) povestește despre intrarea în noua eră, postliterară. În Manuscrisul fanariot (2015) am plâns la mormântul literaturii, iar cu Mâța Vinerii (2017) m-am aliniat la viața actuală, încercând să-i învăț regulile. Prin Homeric (2019) m-am stabilizat, cum se zice azi - sunt deja în faza asumării. El mi-a permis să mă întorc la Cămașa în carouri, de unde am și reluat un personaj, pe Iane Farmacistu.

O amintire. Cum vă amintiți azi de timpul când abia descopereați cărțile, de poveștile copilăriei? Cum a început dragostea dumneavoastră pentru textele scrise?

Curiozitatea mea n-avea margini: scotoceam după cărți, care oricum erau peste tot în casa noastră. Cele pentru copii se aflau în salon, dar biblioteci uzuale erau cam în orice încăpere, inclusiv pe balcon. Și în afară de astea, aveam și o cameră transformată în bibliotecă, pe care de la un timp au început s-o închidă cu cheia, de răul meu, pentru că răscoleam totul. Căutam poze, dar eram interesată și de literele aliniate ca niște armate, mai ales începuturile de capitol mă fascinau. Luam câte o carte și-alergam la bunică-mea, să-mi spună exact despre ce era vorba, ce se ascundea în spatele noianului de cuvinte, și de fiecare dată aveam sentimentul că nu-mi spune tot, că-mi ascunde cele mai interesante detalii. Deși ea era principalul meu cititor. De obicei îmi citea din romanele pe care le avea în lectură în acel moment, ceea ce era pentru mine absolut fascinant, nu se compara, ca experiență, cu basmele plictisitoare pe care mi le citea mama sau cu poeziile exaltate recitate de tata.

Într-o dimineață toată familia își povestea visul de peste noapte, era una dintre acele zile în care viitorul arăta înfricoșător și dement. Până și eu avusesem un vis tenebros. Și-am vrut să-l spun, dar după prima frază, au început să râdă de mine, chiar și mama, ceea ce mi-a așezat o durere atât de mare în suflet, încât o mai simt și-acum. Nu mă credeau, puneau la îndoială rătăcirile mele onirice. Și cum se adunaseră mai multe nemulțumiri, am început să învăț alfabetul, pe ascuns, mâzgălind Odiseea. Încercuiam literele pe care le învățam, făcând investigații, punând întrebări persoanelor dispuse să stea de vorbă cu mine. Voiam să scriu, să povestesc acel vis pe care familia mea nu-l ascultase. Dar pe măsură ce trecea timpul, visul meu se îndepărta, înlocuit de altele, încât nu l-am mai scris niciodată.

Lumea. Vă numărați printre scriitorii români care se pot lăuda cu cărți traduse în nu puține limbi. Și iată că, în felul acesta, cititori din spații mai apropiate sau mai îndepărtate, precum China sau chiar Chile, descoperă un univers romanesc cât se poate de românesc. Care sunt principalele satisfacții ale scriitorului care călătorește prin lume alături de cărțile sale (de lumea lui)?

Călătoriile lărgesc perspectiva asupra lumii, îți schimbă planurile de multe ori. Dintre cititorii care-au ajuns la mine prin intermediul traducerilor, se află un student din Roma care mi-a spus că Zogru i-a schimbat viața. A venit la un eveniment al meu doar ca să-mi spună acest lucru. Nu voia autograf, nu-l interesa să mă cunoască, ci își dorea ca eu să știu acest lucru. Deși am multe legături, pe mai multe continente, întâlnirea cu acest cititor m-a impresionat cel mai mult. Impresiile lui de lectură mi-au folosit după aceea și adeseori când scriu, îmi vin în minte. Limba este o barieră, dar faptul că scriu romane în care povestea contează foarte mult, ușurează legăturile. Există și altfel de extensii. De pildă, un nume precum Iulica, a căpătat pentru mine altă valoare, după ce am aflat că o berlineză a dat numele acesta fetiței sale, după un personaj din Fantoma din moară. I se părea mângâietor și exotic. 

Generații. Cum vedeți literatura tinerei generații de azi, de la noi?

Există un interes mare pentru meseria de scriitor. Am citit cărți bune dar și multă confesiune superficială. În ultimul timp mi-au trecut pe sub ochi câteva manuscrise interesante, ceea ce mă face să sper că în momentul acesta se ridică un nou val de scriitori preocupați de atmosferă, de stil, de schimbare.

Scriitorii. Care sunt acei scriitori pe care îi admirați în mod deosebit, de la care considerați că ați avut cel mai mult de învățat?

Sunt mulți. În primul rând literatura greco-latină, apoi Dante, Benvenuto Cellini, Balzac, rușii, Joyce, Faulkner, Céline, sud-americanii, Döblin, Durrell, Folco, Coetzee, Murakami, Bolaño s.a.

10.Legendele locului. În cărțile dumneavoastră obișnuiți să recurgeți la o mitologie autohtonă pe care nu mulți scriitori o folosesc, deși trăim într-o țară bogată din acest punct de vedere. Cum ați descrie acest laborator de lucru al scriitorului, în care operează cu legendele locului? Cum se împletesc documentarea și transpunerea acestor legende în pagini de roman?

Am făcut școala la Iași, unde, trebuie s-o spun, exista în rândurile intelectualității de-atunci un dispreț declarat față de folclor. Eram prin liceu, și adeseori duminica mergeam la universitate, unde se țineau conferințe. O dată a venit Cicerone Poghirc, cred că cel mai cult om, dintre câți mi-a fost dat să văd. Avea o minte sclipitoare și emana la fiecare cuvânt ceva molipsitor, care te făcea să depui jurământ pe altarul câte unei idei. Conferința era desigur despre rădăcinile sanscrite ale unor cuvinte, dar cum în sală se afla și Petru Caraman (în ultimii săi ani de viață), discuțiile de după conferință, care erau și cele mai așteptate, au luat-o spre folclor și spre imaginarul românesc, cu o oprire lungă și polemică asupra dracului, ca personaj și cuvânt.  Acesta a fost momentul în care eu am început să citesc cărțile de folclor ale secolului al XIX-lea, cele mai multe interzise pe vremea aia. Iar Cicerone Poghirc se afla în subsolul acestei pasiuni. Nu mă interesează tipologiile simbolice sau categoriile creative, ci mesajele ascunse în apologuri sau în descântece, acele atitudini perene care alimentează veridicitatea unei povești. Uneori, în câte un cuvânt care pare inventat, păstrat doar prin cărțile de folclor, se ascunde o poveste lungă, parte esențială a istoriei mari. Așa s-a întâmplat cu mărmănjel (straniu, vrăjitoresc), din care descinde Mărmănjica mea din Homeric. Legăturile sunt infime, dar spiritul unei vorbe s-a dezvoltat epic.

11.Un moment-cheie. Dacă ar fi să alegeți cel mai important moment de la debutul dumneavoastră ca scriitoare și până azi, care ar fi acela și de ce?

Apariția romanului Fantoma din moară (2008) mi-a adus confirmarea ca scriitor.

12.Vocea. Probabil că cei mai mulți dintre cititorii unei singure cărți de-a dumneavoastră ar putea recunoaște un roman de Doina Ruști chiar și fără să vadă coperta (numele autoarei). Dacă ar fi să vorbim despre stil, despre voce, cum a fost în cazul dumneavoastră procesul acesta? V-ați găsit încă de la început această marcă? Știm că scrieți literatură cu mult înainte de a publica...

Am avut perioade în care am experimentat diverse stiluri. Prin liceu, mă fascina discursul discontinuu, oralitatea dirijată și făceam rescrieri după Faulkner. Textualismul optzecist mi s-a părut întotdeauna facil, l-am ocolit. În interiorul manierismului însă m-am delectat uneori. Apoi, am avut o lungă perioadă anticalofilă, evidentă mai cu seamă în proza scurtă dar și în Zogru, Lizoanca, Mămica la două albăstrele, Logodnica. Și-acum îmi place scrisul obsevațional, neutru, dar și fraza subiectivă, ca în Omulețul roșu, Fantoma din moară, Manuscrisul fanariot.

Pentru mine literatura e un act intim, ludic și provocator. Prin urmare sunt genul de scriitor preocupat de secrete, de topografia labirintului ficțional. Îmi primesc cititorii histrionic, bucurându-mă când descoperă mesajele pe care le-am ascuns pentru ei. Există o categorie de căutători, la care țin mult.

În Homeric am început manierist și-am sfârșit cu un capitol de notație, pentru că într-un fel, acest roman este o poveste despre megalomania auctorială. Dar în toate aceste joculețe, se află vocea mea adevărată, fidelă promisiunilor pe care le-am făcut primilor mei cititori: să nu trișez.

13.Scriitor în România. Ce e bine și ce e mai puțin bine în a fi scriitor în România mileniului III?

E bine că poți să publici orice, oricând. Tot astea pot fi și rele.

2020 și un sfat pentru cei tineri. Ne-am obișnuit să nu treacă mult până la apariția unei noi cărți semnate de dumneavoastră, așa că v-aș întreba dacă veți publica ceva și în acest an. Ce planuri aveți cu 2020? Și pentru că sunteți și profesor universitar, înconjurată așadar de tineri, ce le-ați spune (sau obișnuiți să le spuneți) acelora care își doresc să scrie? Ce e important?

Nu-mi place să vorbesc despre planurile acestui an, vor fi multe, cuprind și cărți.

Cât despre mesaje - de obicei le spun tinerilor să nu urmeze niciun sfat. Nimic în lume nu se compară cu aventura, cu descoperirile pe cont propriu. Sfaturile înțelepților sunt doar pentru momentele de depresie și nici atunci nu sunt de vreun folos.

În Suplimentul de cultură