Ene este seimen, adică ostaș plătit, iar viața i s-a dus în slujbă la Spătărie. Ne aflăm în anul 1794, toamna, iar printre culorile, care, în București, păstrează și luminile Dâmboviței, Ene Seimenul scrie o scrisoare de zor. Rezemat de tăblia patului, cu plapuma trasă până la piept, scrie pe un mic pupitru, făcut special pentru scriitorii leneși - tăblie veche, cu piciorușele scurte, afundate în lâna așternutului. Ene scrie și șterge, înmuind pana în călimara de aramă, ștergând penița de perciuni - adică așa cum am citit eu prin literatura pașoptistă. Cu toate că poate ar fi fost mai potrivit pentru realitatea anului 1794, să spun că Ene își dictează scrisoarea. Totuși nu. Confesiunea lui e particulară, are gustul pe care-l lasă în urmă singurătatea.
Ca de obicei, scrisoarea îi este adresată lui Vodă, trimisă la Palat, unde ajunge pe la începutul lui octombrie și, ca de obicei, Alecu Moruzi e atât de impresionat, încât dă imediat ordin să fie cercetate faptele. Ceea ce se și întâmplă: marele spătar își trimite oamenii în vizită la Ene. Dar nu chiar atunci, ci tocmai pe la finele lui februarie, 1795.
Ce scria în jalba seimenului? Lucruri adevărate din viața unui om, ale cărui slove încă se mai păstrează, publicate de V.A. Urechia, în Istoria Românilor (vol. V).
Ene a intrat în pâine pe vremea lui Grigore Ghica al II-lea (1733-1735), iar ca să nu fie vreo confuzie, precizează că e vorba despre acel vodă care a făcut „Pandilimonul”, respectiv Mânăstirea Pantelimon, astăzi dispărută. Aducerea moaștelor Sfântului Pantelimon, într-un cufăraș de argint, fusese evenimentul cel mai tare al vieții lui. Toată generația seimenului a fost marcată de acest sfânt, care își lăsase numele nu doar mânăstirii, ci și spitalului ori satelor dimprejur. Pe atunci seimenul era tânăr și în putere, iar acum, la o distanță de 60 de ani, a ajuns să facă scrisori la Palat pentru ceva care astăzi, am zice, că era dreptul lui. La o socoteală simplă, Ene avea în jur de 80 de ani și puterile risipite: scrisoarea lui e o cerere de pensionare. Îl roagă pe domnitor să-l lase la vatră, să nu mai aibă pretenții de la el. Deși vârsta ar fi fost argument suficient, cred eu, nu este invocată, ci motivul este unul cu mult mai profund.
Ene Seimenul vrea să se pensioneze deoarece a pățit ceva de neînchipuit și care justifică lăsarea la vatră: au dat peste el ielele.
În urmă cu trei ani era bine-merci, dar într-o noapte de iunie, când Bucureștiul luase foc de iubiri și de întâlniri nepermise, pe când Dâmbovița se umpluse de șoapte, iar prin foișoare fluierau pazavanii, supți de singurătate, Ene, adormit de cu seară în cerdacul său din mahalaua Gorgani, a fost trezit pe la miezul nopții . Zânele dansau în grădină, iar pe sub perele coapte se furișau niște șerpi luminoși. A avut ghinion, asta e. Dacă nu s-ar fi trezit, nimic din toate astea nu-l atingea. Dar așa - zânele au dat cu ochii de el și, într-o secundă, picioarele i s-au frânt, transformându-l din falnic ostaș - într-un boșorog bun de pensionat. S-a mai târât chiar și-așa, pe la Spătărie, dar până la urmă a trecut în lumea largă a victimelor, pe care le lasă în urma lor aceste zeități sadice, care în mod prea blând erau numite pe atunci iele, iar astăzi au tot felul de nume care te sperie.
Citind această scrisoare a fostului său soldat, Moruzi, v-am spus, a dat ordin să fie cercetat cazul. Ca și cum vârsta destul de înaintată n-ar fi contat. Dacă era seimen, n-avea decât să moară cu arma în mână. Dar dacă dăduseră ielele peste el - era altceva, putea să iasă la pensie.
Cum spuneam, într-un final de februarie, spătăreii, foștii săi colegi, au intrat în casă și-au scris un proces verbal din care reiese clar că seimenul Ene era grav bolnav, cu picioarele „luate” și cu datorii multe. Prin urmare, putea fi lăsat se se odihnească și să cheltuie câte ceva din banii Palatului, în contul unei întâlniri de o noapte cu niște zâne.
