În Arhivele Naționale zac multe înscrisuri și trebuie să vă spun de la început că nimic în lume nu are atâta forță cum are scrisul de mână. În el se află mintea, ambiția și nu în ultimul rând emoțiile adevărate ale unui om. Când vedeți un scris mărunțel și chinuit nu trebuie să vă gândiți la vreun omuleț mâncat de complexe, timid ori asocial. Manualele de grafologie se mai și înșală, să știți. Mai demult, când scrisul de mână chiar însemna ceva, oamenii scriau pe genunchi, scriau pe vreun colț de masă, scriau în palmă și chiar pe pereții caselor. Adevărata mea dată de naștere a fost scrisă pe ușa unei trăsuri, din magazia părintească, unde, cred c-am mai povestit, erau multe obiecte istorice pentru familie. Evident, m-am născut acasă, cu doctor, moașă și preot, într-o cameră în care nu s-a mai născut nimeni nici înainte nici după mine, într-o zi ploioasă, când bunică-mea a alergat în magazie, dărâmând mai multe cutii de pălării, candelabre și lavoare, ca să ajungă în zona trăsurilor, și ele vechituri insolite, și să scrie pe ușa uneia dintre ele “fiul meu are un copil, sunt bătrână!”, notând data exactă a nașterii mele. Uneori, punea ziua, luna și pe ouă, ca să nu mâncăm din greșeală unele vechi, sau pe coarnele caprei, cu creion chimic, ca să nu uităm ce vârstă avea. Ăsta și este scopul scrisului: să ținem minte. Bunica mea scria pe manșeta ziarelor, în caiete dictando, pe zidul bucătăriei de vară, pe măsuța din chioșc. Era un obicei moștenit, care mi-a arătat din ce cauză lipsesc capitole importante din istoria națională. Nu de scriitori am dus lipsă, ci de disciplină, de coordonatori, de echipe.
Dintre istorii, întotdeauna mi-a plăcut a lui V.A. Urechia - cu documente diverse, de la porunci, acte de vânzare cumpărare, testamente și multe altele, din care se vede forța adevărată a unor oameni.
În afară de acestea, publicate deja, mai sunt și altele, care n-au văzut niciodată lumina zilei, și pe care timpul le decolorează în depozitele arhivelor. Iar dintre cei care au grijă de ele, încercând cu puterile unui om să le conserve și chiar să le copieze, se află și prietenul meu Claudiu Turcitu.
Din capul locului, am să vă spun că nu este un om obișnuit, cum s-ar crede, ci un erudit. Cunoaște turca medievală și greaca (nouă și veche). Știe slavonă. Rupe și pe latinește. Iar de limbile moderne - nici nu mai merită să pomenesc! Este arhivist și istoric, specializat în istorie medievală, la Arhivele Naționale.
Într-o dimineață m-am trezit cu gândul la el. Și-am să vă spun și de ce.
Printre hârțoagele pe care am încercat să le răscolesc, am dat de un om care mi-a atins acel interes pe care nu mai poți să-l adormi - sunt zile de-astea când ești cuprins de o frenezie a căutătorilor, care nu te mai lasă în pace. Iar aceasta a fost pentru mine ziua în care am dat de numele Gheorma.
Să nu mă întrebați ce căutam, că nu mai știu - era pe vremea în care scriam Manuscrisul fanariot.
Cert este că astăzi, părându-mi-se acest personaj demn de a fi urmărit, m-am hotărât să scriu aici, pe măsură ce mai aflu câte ceva despre el. Desigur, cu neprețuitul sprijin al prietenului meu, Claudiu Turcitu, paznicul manuscriselor.
Totul începe cu un document în care sunt consemnate condițiile unei “cumpărături”. A fost scris în anul 1632 - îl și pun aici, ca să nu credeți cumva că l-am inventat.
Această hârtie multă vreme împăturită, ținută poate ascunsă într-o mapă de piele sau doar într-un teanc de alte hârtii similare, a rezistat până astăzi. Prin acest document, un vel-armaș, pe nume Gheorma, a cumpărat o femeie.
Era 14 februarie, 1632, iar acțiunea se petrecea pe lângă Craiova. Pe tronul Țării Românești se afla Leon Tomșa (1629-1632). Mazilit în vara lui 1632, acest Leon își trăia ultimele luni de domnie. În timpul acesta, lumea se descurca în multe feluri, printre acestea numărându-se și comerțul cu oameni. Suntem la început de secol al 17-lea, adică într-o perioadă înfloritoare pentru negustorii de sclavi.
Prin urmare, într-o zi friguroasă de februarie, Gheorma, armașul, cumpără o femeie, așa cum ar fi putut să-și cumpere o trăsură, un cal sau un bou.
Ca să înțelegem bine, trebuie spus că la vremea aceea, un armaș desemna o dregătorie domnească sau, în general, meseria de om înarmat. În 1632, un vel armaș era slujbaș domnesc de înalt rang. În Țara Românească armașul putea să aibă în grijă artileria oștirii, dar mai ales țiganii domnești. Gheorma este un astfel de dregător, de categoria I, de obicei însărcinat cu supravegherea închisorilor și a pedepselor capitale. Numele lui apare pe multe alte acte care îi dovedesc amestecul în această zonă, a execuțiilor. Nu era chiar călău, dar cu siguranță el hotăra cine și cum să fie pedepsit, iar pe vremea aceea imaginația coercitivă era destul de prolifică: vinovații erau bătuți public (cu nuiele, cu biciul sau cu ciomagul), trimiși la mănăstire (cu mâncare putină și muncă multă), trimiși la ocnă (de unde rareori mai erau scoși după ce le expira pedeapsa), spânzurați la Obor. Otrăvitorii (considerați cei mai odioși criminali) erau înjunghiați și aruncați pe marginea drumului. Iar Gheorma era omul care punea în practică aceste pedepse, hotărâte în Divan, de mitropolit sau de Agie.
Cu siguranță, era tânăr, judecând după celelalte documente, înșirate pe ani mulți, de aici încolo. Fiind armaș, trebuie să ni-l închipuim îmbrăcat militărește, cu pieptul plin de fireturi și de brizbrizuri, cu brâu de șal și mai ales cu o căciulă mătăsoasă, dintr-un fel de atlaz, garnisită discret pe margini cu blană sau cu o bandă de catifea. Judecând după portretul lui Matei Basarab, care i-a fost contemporan, trebuie să fi avut și un surguci, adică un mic pampon, prins pe căciulă, cu o broșă. Deși era o podoabă domnească, putea fi imitată și de alte categorii sociale, într-o versiune mai modestă.
Prin urmare, era tânăr, avea o slujbă bună. De el depindeau execuțiile. O sumă de nefericiți se aflau la mâna lui, de unde uneori mai și scăpau, în cazul în care nimereau adevăratul preț al funcționarilor și-al poliției.
În secolul al 17-lea, la început de secol chiar, deși rânduielile sociale erau diferite de cele de astăzi, psihologia generală nu se deosebea prea mult și nici scopul principal al vieții, de a dobândi un rang social, bani și, nu în ultimă instanță, puțină iubire. Iar Gheorma era un om destul de pregătit pentru a-și clădi o ascensiune socială.
Viața lui începe cu acest document, prin care cumpără o femeie, vândută la preț bun de un anume Buicca, desigur, apăsat și el de nevoi.
Ce-a făcut mai departe, am să vă spun miercurea viitoare, după ce mai citesc.
În Adevărul
