Sf. Andrei, 1793. Lumea se pregătește de sărbătorile iernii, cu dovleac copt și neînchipuite vrăjitorii, căci în noaptea de 30 noiembrie se deschid porțile spre lumea subtilă, mai ales pe la Curtea-Veche, unde se afla, printre altele, Beciul Domnesc, o imensă cămară cu multe bunătăți și cu butoaie de vin, lichioruri și peltele, așezate pe rafturi, peste toate acestea fiind stăpân Andrei, administrator cu simbrie și rang de stolnic.
Cu niște zile în urmă sosise în București un bucătar, originar din Silistra, care trăgea nădejde să intre în slujbă la bucătăria Palatului. Călătorise zile multe, însoțit de o fată, o copilă de 13 ani ani, pe nume Floarea. Aceasta insistase să facă împreună drumul spre București, unde spera să-și întâlnească mama.
Povestea acestei Floarea nu e cu mult diferită de a lui Flori, personajul meu din Paturi oculte, căci și ea a cam rămas fără mamă, plecată într-o călătorie spre Ismail, de unde promisese că la un moment dat va lua drumul spre București. Acestă mamă era văduvă de curând. În amintirile Floarei, arăta încă bine, șarmantă, înfășurată în șaluri și deținea o casetă cu bijuterii și cosmeticale, amintire de la mama ei, o bucureșteancă get-beget, care printre altele îi dăruise și o oglindă înrămată în argint. Cu toate că viața în București era minunată, femeia aceasta fandosită, fiică de precupeți, fugise în lume, căsătorindu-se cu un căruțaș, robul unui negustor din Silistra, iar nu peste mult se născuse Floarea, care, după cum îi spune și numele, fusese așteptată, dorită.
Dar viața e schimbătoare. Căruțașul a dat colțul, iar Floarea s-a trezit singură, căci maică-sa, îndrăgostită de un anume Peea Rențiper (frumos nume) a tăiat-o spre Ismail, lăsând-o pe Floarea cu un bucătar din vecini, să învețe o meserie. O idee bună, de altfel. Într-un an, maxim-doi, ajungea creatoare de chifle.
Dar acest bucătar, inspirat de cine știe ce întâmplări, și-a luat căpisterea în spate, hotărât să facă avere la București. Floarea l-a urmat ca un câine.
Prin urmare, în ajun de Sf. Andrei, chelarul beciurilor domnești a ieșit la plimbare. Era un noiembrie cald, ca și-acuma, iar mahalagii vopseau nuci pentru sărbători. Prin oraș se auzeau lăutarii, cu ultimele istorii picante, iar pe Strada Lipscanilor fluturau șalurile de Persia și anteriile de mătase, haine de cașmir și museline brodate.
Andrei stolnicul le privea cu indiferență, fălindu-se cu un guler de blană și cu o cealma de maltez, cu flori galbene pe un fond fumuriu spre albastru. Era către seară, iar omul se pregătea de petrecere, căci de Sf. Andrei bucureștenii chefuiesc până dimineață, ca să alunge demonii și stafiile, iar bucureștencele fac vrăji și ghicesc viitorul.
Când trăsura a oprit, cum se mai întâmplă în trafic, la fereastră a apărut fața bucătarului, care a-nceput să se roage pentru o slujbă. Stolnicul era flatat, ascultându-l cum vorbea armânește, stâlcind cuvintele, dar mai ales pentru că dovedea un bun-simț natural, căci știa să se milogească pe bune. S-a ținut după trăsură până acasă, unde curtea era plină de oaspeți, de grătare și lăutari.
Înțelegând situația, bucătarul i-a oferit un cadou, ca să nu-l uite, anume pe Floarea, care alergase în urma maestrului ei de la Curtea Veche până la Gorgan, unde locuia Andrei, stolnicul. Prin urmare era asudată și uluită de tot ceea ce vedea, mai ales de curtea plină de lume. Dar cum la cei 13 ani ai ei văzuse multe, evaluând rapid situația și-a dat seama că în curțile stolnicul era mai bine decât la cuptor.
Nu știm dacă bucătarul a fost angajat, dar știm că Andrei a primit „darul”, iar două săptămâni mai târziu a depus o cerere la Divan, cerând act de eliberare pentru fată, pe motiv că mama ei, plecată în călătorie la Ismail, cu noul iubit Rențiper, era născută la București, ca cetățean liber. Floarea n-avea acte, ce-i drept, tocmai de aceea situația ei se cerea rezolvată. Și ca să nu existe dubii, scrie Andrei, direct către vodă, de data asta, cu toate că fata are aparențe de sclavă, mai ales din cauza unei pipe, din care trage din când în când, totuși măcar pe jumătate e liberă, având în vedere originea mamei ei.
După această descriere mi-a venit în minte un tablou al lui Alexandre Gabriel Decamps, pe care îl și postez, o fată din Cipru, pasionată de arta tutunului.
Alexandru Moruzi, care citea toate chestiile de genul ăsta - vă amintiți -, impresionat de poveste, ia o hotărâre, destul de repede. În ajunul Crăciunului, hotărăște ca Floarea să fie declarată om liber, dar nu de mâine-poimâine, ci doar după ce se va mărita. Până atunci, ea rămâne în grija stolnicului, ca sclavă bine-merci.
Și poate că Floarea ar fi murit sclavă, iar toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi ajuns în casa stolnicului fix în noaptea de Sf. Andrei, patronul tuturor duhurilor.
