Vă mai aduceți aminte de Cornea Brăiloiu? Omul de încredere al lui Brâncoveanu, care, trimis într-o misiune diplomatică, s-a speriat de ambasadorul turcilor, pentru că avea pielea neagră, și-a luat-o la fugă. Un urmaș de-al lui a ajuns personaj în Manuscrisul fanariot. Așa că istoria de azi e despre lume cunoscută, respectiv, despre Toma Brăiloiu, nepotul celui din romanul meu.
Am aflat de el de la Nicolae Iorga, care-l pomenește în treacăt. Ceea ce se știe nu e măgulitor: era slab de minte. Gândea încet, lua hotărâri care îi dăunau. Prin urmare, tatăl lui l-a însurat de tânăr, cu o prințesă din neamul Cantacuzinilor, pe nume Marica. Se înțelege, fiind mai mult o tutelă decât un măritiș, aveau probabil dormitoare separate. Totuși au avut doi copii (Zoița și Șerban), căci prințesa își cunoștea bine îndatoririle față de neamul ei.
Averea Brăiloilor era foarte mare, iar Marica a știut s-o mențină. Din păcate, a murit devreme, iar Toma, rămas singur peste imensa bogăție, a trebuit să-și bată capul cu ea. Care cap - v-am spus: nu funcționa chiar normal. Îi lipseau consilierii, nu mai avea părinți. În plus a făcut și-o călătorie la Tg. Jiu, ceea ce i-a schimbat cursul vieții.
Iar aici intră în scenă Chirața, fiica unui om de rând, cum se menționează în documente - adică fără rang, fără avere. Arăta probabil ca fata de mai sus, pictată de Carol Popp Szathmari. Suntem la jumătatea veacului al 18-lea, iar Târgu-Jiu e o așezare modestă, unde nu poți face prea multe. Din marginea orașului, Chirața o lua uneori spre centru, cu o butcă prăpădită, ca să-și cumpere mărgele ieftine sau câte o pânzică din care ea însăși își croia haine. După cum o arată numele, era venită de peste Dunăre, motiv din care în documente i se spune „fată de grec”. Mulți dintre cei veniți cu fanarioții în acea perioadă erau de fapt români, vorbitori ai dialectelor sud-dunărene (aromân, istro-român, megleno-român) și se ocupau cu negoțul, fiind adeseori samsari sau mămulari, cu tarabe mobile sau închiriate într-o prăvălie. Tatăl Chiraței, pe care îl chema Mihai, era scăpătat rău, trăind de pe urma gloriei de-a fi avut cândva un bunic vameș. Iar fiica lui, ce să vă spun! - abia ieșită din adolescență, căuta cu ochii prin târg după vreo ușă deschisă, visând să ajungă la București. Iar visele ei erau de multe feluri, făcute din broderii și parfumuri.
Brăiloii, olteni de origine, aveau un conac pe lângă Tg. Jiu, iar Toma, înfășurat într-o haină de atlaz, dormitând la umbra unui ișlic cât dovleacul, mergea spre moșie, într-o trăsură mai mult decât somptuoasă pentru acele drumuri. Cumva, în timpul acestei excursii, a dat de ochii Chiraței. Era singur și mâhnit rău, cu doi copii adolescenți, care se jenau de el pentru c-avea minte puțină. Dar văzut din afară, îți lua ochii, lucru de care nu era conștient. Călătorea într-o trăsură cu ciucuri, tapetată cu mătase în falduri, de un cărămiziu stins.
Când trăsura a oprit, înnămolită în drum, din sens opus venea o butcă veche, cu un coș de rogojină vopsită. O fată se holba la trăsura lui, boierească, la a cărei fereastră se legăna mănușa lui galbenă. Pe degetul mic, peste pielea mănușii, străluceau briliante. Ce mai conta restul - fața aflată în penumbră ori ochii triști ai lui Toma! Chirața nu mai văzuse în viața ei un boier de asemenea rang. Iar când și-a dat seama că și el o privea, a și sărit din butca ei prăpădită, arătându-și gleznele, zornăindu-și mărgelele de pe frunte, scuturându-și cerceii de sticlă. Toate acestea i-au tăiat răsuflarea lui Toma, iar când fata i-a aruncat două cuvinte, deși nu înțelesese nimic, a aprobat-o imediat.
În aceeași toamnă, s-a însurat cu Chirața, scandalizându-și copiii. Iar doi ani mai târziu, rămăsese sărac. În anul 1759 se judeca pentru bunurile lui, nu chiar el, ci fiul său, căci Toma era bolnav rău, abandonat într-un conac aproape pustiu.
Chirața s-a mutat la București, unde și-a văzut de viața ei, lăfăindu-se în averea pentru care muncise doi ani, iar Toma, pe care documentele vremii îl numesc în mod crud, netotul, a murit singur.
