Ioniță Racotă e un tip fără cuvânt. A făcut un jurământ sacru, anume să se însoare cu o fată, dar când vine sorocul refuză categoric. Mama fetei, anume Calița Călineasca este plină de indignare și face plângere la mitropolit. Fata nu are nume. Nu are față. Nu se spune nimic despre ea. Uneori, în documentele de acest gen este vorba despre un act nelegiuit, gen viol, amăgire sexuală sau logodnă ruptă de una dintre părți. Dar în cazul de față nu se pomenește decât despre un jurământ încălcat. Iată un motiv de meditație: să promiți, să girezi cu numele și reputația ta, ca apoi să nu te mai ții de promisiune e un lucru pentru care poți fi tras la răspundere. Oare când a încetat să mai fie un delict încălcarea promisiunii?
Este anul 1796. Ioniță a jurat că se însoară cu Fata fără nume. Toamnă frumoasă în București, numai bună de nuntă. Dar Ioniță s-a răzgândit. Umil, rușinat că și-a pătat caracterul, vine la Calița și-i spune că nu mai are chef de însurătare, e un pas mult prea important. Asta este: oamenii se mai răzgândesc. Calița se enervează: numele fetei sale va fi pătat, va rămâne pentru toată lumea din mahala refuzata! Lucrurile nu pot să rămână așa, insulta se cere spălată.
Mitropolitul o ia în serios și-l cheamă pe Ioniță la o discuție: ni-l închipuim, nu-i așa? Mitropolitul Dositei - am mai vorbit despre el pe-aici, e personaj important în Manuscrisul fanariot: un tip învățat dar cam smucit, adică o persoană de acțiune. În timp ce Ioniță era un om care se simțea vinovat. Bineînțeles era tânăr, cu emoții nebune. Arăta probabil ca muntenegreanul de mai sus, desenat de Théodore Valerio. În tot cazul, nu era cine știe ce. Avea o cămașă mai lungă, vărgată, peste care era încins cu un șal. Iar pe deasupra purta o hăinuță mai scurtă. Un fes sau o eșarfă neglijent înfășurată în jurul capului. Șalvarii strânși pe pulpa inferioară. Plus niște ghete rezistente, din piele de bou. Era sezonul rece. Pe deasupra purta și-un fel de raglan sau cojoc, îmbrăcat în pânză înflorată. Ăsta era Ioniță când a intrat la mitropolit.
De la bun început mărturisește că n-are nimic cu fata, numai că e foarte sărac. Ce-o să se facă el mai departe, dacă acum, când e unul singur, abia are ce să mănânce. Dositei insistă mai întâi pe valoarea jurământului sfânt, răsucind cuțitul în rană. Așa că Ioniță se oferă să-i dea fetei 500 de taleri pentru a uita de acea promisiune, pe care acum o consideră necugetată. Sărac-sărac, dar are 500 de taleri. Ce însemna asta? Un salariu de funcționar la Divan, pe 5 luni. Sau 25 de salarii de-ale lui Dragnea, cel mai prost plătit dascăl din București.
Mitropolitul nu este mulțumit. I-a simțit slăbiciunea lui Ioniță, îl vede pierdut. Așa că începe munca de lămurire: îi promite să pună o vorbă pentru el pe la Vodă, ca să-i dea o slujbă procopsită și un rol în societate. Bineînțeles doar dacă se însoară cu fata.
Într-o primă instanță, Ioniță acceptă. Călineasca se aruncă și face cheltuieli pentru nuntă. Dar toamna s-a dus cu discuții și negocieri, cu audiențe la Mitropolie. Au intrat în Postul Crăciunului, așa că totul se amână pentru începutul anului următor. Dar e bine și-așa.
Numai că anul 1797 începe prost pentru fată. Ioniță s-a răzgândit iarăși. În ciuda faptului că s-au făcut cheltuieli pentru nuntă, este gata să-și asume încălcarea promisiunii. Nu vrea să se-nsoare și gata.
Dar cheltuielile pentru măritiș au fost numeroase. Oricât de săracă, fata avea nevoie de lucruri. Din foile de zestre al altor mahalagii aflăm că o fată de condiție modestă trebuia să aducă măcar două rânduri de haine pentru ea și două pentru mire, accesorii, bijuterii, cel puțin niște mărgele de sticlă, niște cercei de argint, apoi - tingiri, cearșafuri și cam tot ceea ce trebuie la o casă de om. Prin urmare, Calița cumpărase aceste articole, plus parte din alimentele pentru ospăț s.a.m.d.
Și cu toate acestea, Ioniță are tupeul de a se răzgândi!
Mitropolitul e indignat. Înțelege că e vorba despre o hotărâre de-o viață, dar nehotărârea lui Ioniță i se pare acum o insultă și la adresa lui, ca om al Bisericii. Așa că dă verdictul fără părere de rău: Ioniță va plăti fetei 1300 de taleri. Bineînțeles, știa că mofturosul nu are acești bani.
Între timp, și Ioniță se emancipase, căpătase curaj. Poate avea deja și niște sfătuitori sau se obișnuise cu ideea că și-a încălcat promisiunea și gata! În tot cazul, cu mitropolitul nu mai are chef de discuții. Ci se duce direct la Palat și depune o contestație am zice astăzi, la verdictul lui Dositei. Se simte nedreptățit, se simte constrâns.
Ipsilanti, aflat atunci pe tronul Valahiei, citești plângerea și pune punct acestui lung proces de nehotărâre: Ioniță trebuie să-i plătească fetei 1300 de taleri în cel mult o săptămână sau să se înfățișeze la mitropolit ca acesta să-l cunune cu fata pe loc.
Era 7 februarie. Soarta Fetei fără nume era în sfârșit hotărâtă. Oricum ea nu are de spus niciun cuvânt în toată povestea. Îi rămâneau totuși câteva soluții de a-și mai ajusta viața: fuga în lume sau desfrânarea.
