Doina
Ruști

Personajele mele

Cine sunt eroii mei, cum arată, ce rol au în roman? Fiecare personaj exprimă o legătură, una dintre acele întâlniri, pe parcursul căreia doi oameni (eu si personajul) au locuit în aceeași picătură de apă. (2019-02-27)
Personajele mele - Doina Ruști

Personajele mele

Pentru mine romanul începe de la personaj. În jurul unei identități se află întotdeauna o poveste, o lume labirintică și contradictorie, imposibil de epuizat.

Leun

Acest Leun, pe care nu se îndoia că îl cheamă Leun, era cel mai caraghios om din câți văzuse. Pantalonii până la genunchi, fermena strâmtă și părul căzut de sub fes pe o singură ureche îl făceau să semene cu o păpușă de târg. Iar peste toate mai era și cortelul ca o floare de crin. (Manuscrisul fanariot)

Zogru

Stătea ridicat, cu trupul subţirel și fili­form, cu aripile gelatinoase, pe care era întipărit chipul lui Pampu. Nimeni nu-­l vedea, dar dacă cineva s­-ar fi concentrat asupra oglinzii…. (Zogru)

Lori

Lori scoase cămașa din dulap și o-mbrăcă peste rochia ei elegantă. Apoi se studie fără grabă în oglindă. Observă că se îmbujorase instantaneu, iar părul părea acum mai negru, smolit proaspăt, ca-n benzile desenate. (Cămașa în carouri)

Atinia

Atinia avea o înfățișare care transforma pe oricine într-un popândău uluit. În momentul acela era și cea mai controversată ființă din București. Nu era tocmai o femeie, ci o fată de 18 ani, văduva unui bogătan cu pretenții, care, fiind înrudit pe departe cu Banul Ghiorma, a cărui amintire stăpânea încă orașul, își luase și titlul de ban. Din acest motiv, Atinia era și ea numită Băneasa. (Manuscrisul fanariot)

Lizoanca

Stătea liniștită și asculta și, dacă i se părea ei ceva în neregulă, repezea un scuipat între ochii câte unuia. În afară de Goarna, pe care o asculta cu sfințenie, pe ceilalți îi scuipa și-i drăcuia fără alegere. De acea îi și spuseseră Lizoanca, de-a dracu’ ce era. I-ar fi putut zice Eliza, Eli ori Lizica. Dar nu i s-ar fi potrivit. Pe când Lizoanca era ca o mănușă: o arăta ursuză, greu de clintit. (Lizoanca)

Podul Doamnei, 2008. Foto: Lucian Sora

None

De altfel, ochii și statura impunătoare erau singurelele asemănări cu tatăl său, căci în rest avea fața tristă și bătrânicioasă a mamei, la care se mai adăuga și o burtă de berar. (Mămica la două albăstrele)

Pâtca

(văzută de Silică)

Ca și mine, era scundicică, dar mai albă la față, cum sunt românicile. Și-avea niște ochi drăcești cum nu se poate, că păreau castane scoase atunci de prin vreun cuptor. De sub fes îi ieșeau cred că vreo zece cozi împletite cu niște mătăsuri pestrițe, iar din cauza asta arăta nu știu cum, ca un fel de sălbăticiune înfoiată. Ca să nu vă mai spun că era încălțată cu ghete înalte, ca nemții pe la războaie!

(Mâța Vinerii)

Silică

Lumea se ținea landră după un țigănuș împopoțonat cu o ipingea de un verde puternic. Era grav și încrezător, ca și cum ar fi fost cel puțin aprod de palat. Mergea drept, oprind din când în când câte-un negustor de stradă, ca să-și arunce ochiul în coșul său. (Mâța Vinerii)

Neicușoru

Neicușoru își netezi de două-trei ori cămașa peste burta bombată și o luă spre intrarea laterală. În moară era liniște, iar prin acoperișul spart intra în valuri boarea încălzită a unui aprilie stors. Neicușoru își revenise. În hala pardosită cu petice de ciment, ierburi și geamuri sparte, printre care creșteau oțetari tineri, bărbatul se simțea ca într-o biserică. Stătea drept și aștepta cu mâinile pe lângă corp să se-arate silueta mult așteptată. Știa că l-a chemat și că se va lăsa asupra lui ca o frunză, plutind prin acoperișul zdrobit. Și așa se și întâmplă. Îi văzu imediat obrazul palid, ca al mărului de vară și simți cum se scutură lanțurile uleioase din corpul lui, za cu za, ridicate și lăsate să cadă periodic, ca și când cineva s-ar fi jucat cu o perdea zornăitoare. Silueta subțire a bărbatului fragil, ca un melc ieșit la plimbare, aluneca, schimbându-și din când în când poziția, mai întâi cu fruntea înainte, apoi rotindu-se pe burtă și în cele din urmă ca o statuie coborâtă de pe soclu, ținându-și picioarele unite și mâinile încrucișate pe piept. Era un bărbat delicat, un elf, cu ochi înduioșați și aproape transparenți, ca aripile bleu-verzui ale libelulelor, iar prin costumul lui subțire, de balerin al văzduhului, se umflau toate amănuntele anatomice al unui bărbat frumos. Acum stătea în fața lui, iar genunchii lui Neicușoru băteau ritmic stofa pantalonilor gri. Se priviră un timp, apoi gura elfului se încleștă peste gura lui, făcându-l să-și părăsească propria carne, gândurile de mărire, planurile, poftele și viața însăși. Nici măcar nu putea să-l îmbrățișeze, stătea ca și alte dăți, pus la zid, cu fața zălogită, sugând saliva caldă a unei ființe pentru care și-ar fi dat și viața.

(Fantoma din moară)