Nu știu de ce, dar nu-mi place să introduc în roman visele de noapte ale personajului. Deși uneori mai povestesc câte un vis, folosindu-l ca suport în construcția epică, n-o fac cu mare entuziasm. Cred sincer că visele au valoare confesivă, vreau să spun că sunt convingătoare doar spuse la persoana I, abia după ce între povestitor și interlocutor s-a stabilit o relație afectivă.
Noaptea trecută am avut un vis legat de romanul Homeric, aflat între timp la tipar.
Mă plimbam printr-un cartier misterios al Bucureștiului, când am dat peste un bărbat cunoscut. Așa cum se întâmplă în vis, știam bine că-l cunosc pe acel om, dar nu știam exact cine e: nu-mi aminteam numele, nu avea biografie. Totuși figura lui îmi era familiară, iar hainele - oh, Doamne! - mi se păreau împrumutate de la mine. Mai ales niște pantaloni de mătase, subțiri. Părea să nu mă fi observat (așa cum te ignoră eroii din vis). A trecut pe lângă mine, ulterior intrând într-o casă, unde n-aveam acces. Dar în mod paradoxal, puteam să-l văd în continuare, mișcându-se printre obiectele acelei case, scriind pe o filă imaculată. Și apropiindu-mă să văd ce scria, am citit cu mare surpriză:
“ Cum dai cu ochii de ea, îți vine s-o duci la nas…"
N-a fost nevoie să citesc mai departe, pentru că acolo, în desișul cuvintelor care se desenau sub ochii mei, mi-am dat seama că bărbatul familiar scria o frază din romanul Homeric.
Cea din filmul de mai sus.