Szenkovics Enikő: Ca scriitoare, ai debutat relativ târziu: în 2004 a apărut primul tău roman, Omulețul roșu. Tentația de a scrie e mai veche, ai avut și înainte încercări, sau s-a dezvoltat pe parcursul perioadei în care ai fost profesor la UNATC?
Doina Ruști: Scriu literatură de pe când aveam 15 ani, în special proză scurtă. Dar am debutat după Revoluție. În regimul comunist a fost complicat pentru mine, iar sistemul de publicare era strict politic. După 1989 m-am angajat la Editura Humanitas și am intrat și eu în febra recuperării: se traducea multă carte străină, se edita mult, se scriau cărți enciclopedice. Prin urmare, am debutat cu un Dicționar de simboluri din opera lui Eliade (1997). Au urmat vreo 20 de cărți nonficționale, multe școlare. Dar chiar și-atunci scriam și literatură. Mi-amintesc că aveam pe la editură teancuri de pagini, corecturi vechi, și scriam povestiri pe verso. Dacă mă-ntrebi ce făcem pe la sfârșitul lui mai 1991, n-o să știu nici ce aveam de lucru pe la serviciu, nici ce mi se întâmpla pe-acasă, dar îți voi spune precis că în acea lună am scris o povestire intitulată Bălcescu nr 7, pe care n-am publicat-o niciodată. Îmi amintesc, însă, tensiunea, febra unei zile de vară: teii de pe blv. Bălcescu erau înfloriți, iar într-un apartament, de la nr 7, o ființă stranie mă chema înăuntru. Stăteam pe balustrada de la Ciclop și scriam pe pagini de corectură, din hârtie reciclată, și ca să nu le zboare curentul, pusesem deasupra o carte, al cărei titlu l-am uitat, pentru că nimic nu era mai important atunci ca povestirea pe care-o scriam. Cartea aceea nu era decât parte din scrisul meu, din experiența mea scriitoricească.
Dacă aș publica tot ceea ce am scris, cred că aș avea săptămânal câte un volum:)
Am multă proză pe care n-am mai recitit-o, am două romane pe care nu le-am publicat. Ca să nu mai vorbim despre alte tipuri de ficțiune (scenarii, teatru). Scrisul face parte dintre plăcerile mele cele mai alese.
Szenkovics Enikő: „Sosirea” ta în viața literară nu s-a desfășurat treptat, ci s-a întâmplat brusc, parcă de-odată, și a fost de mare ecou: într-un interval de trei ani ai publicat trei romane pentru care ai primit trei mari premii: premiul Asociației Scriitorilor din București pentru Zogru (2006), premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Fantoma din moară (2008) și premiul Academiei Române pentru romanul Lizoanca la 11 ani (2009). Ce înseamnă și ce au însemnat atunci, la începutul carierei tale ca romancier, aceste premii?
Doina Ruști: În vremea respectivă pentru mine nu avea importanță decât un lucru: să public Fantoma din moară, romanul meu despre comunismul românesc. Toate celelalte lucruri, inclusiv premiile, sunt consecințe ale energiei pe care am desfășurat-o ca să pot publica acest roman. El este de fapt prima mea carte, multe părți din el sunt scrise pe la finele anilor 80. Dar n-am reușit să-l public decât în 2008. Din el am scos câteva capitole și le-am dezvoltat în Omulețul roșu, romanul de debut. Pe atunci, începuse să se publice, în sfârșit, literatură română contemporană, iar la Polirom tocmai se înființase o colecție, reprezentată în special de romane minimaliste, confesive, strict legate de prezent. Mi-am dat seama că n-aș fi putut să trimit Fantoma din moară, așa că am scris Zogru, un fel de pledoarie la romanul de factură istorică, un metaroman, de fapt. S-a publicat repede, a avut succes imediat, dar în viziunea mea a avut un singur rol, anume de a deschide drum Fantomei, pe care am și trimis-o la Polirom, câteva luni mai târziu. Restul a fost așteptare. Pentru că Fantoma din moară întârzia să apară, iar eu îmi pierdusem răbdarea, am scris pe timpul verii Lizoanca.
Văzute din afară lucrurile arată altfel, când de fapt, primele mele patru romane sunt fețe ale unei singure povești.
Premiile au venit la timpul lor și au adus bucuria specifică începuturilor, dar și invidiile confraților. Cel mai mult m-a bucurat Premiul Academiei, căci a fost însoțit de o recomandare elogioasă din partea lui Nicolae Breban.
Szenkovics Enikő:De la începuturi ai publicat în total 10 romane. Este un număr foarte mare, mai ales că vorbim de a perioadă de 15 ani (mai precis 13 ani, fiind dat că Logodnica a apărut în 2017). Când ai timp să scrii, mai ales că ești ocupată cu tot feluri de programe și nu în ultimul rând ești și profesoară la universitate, ceea ce necesită de asemenea mult timp?
Doina Ruști: De fapt vorbim despre o perioadă mult mai lungă, cum am spus. Scriu zilnic. Chiar și pe vremea când publicam cărți nonficționale, programul meu era același. Mă scol, îmi beau ceaiul si scriu două pagini din povestea pe care o trăiesc în acea perioadă, în acel sezon. Abia prin pauze scriu și altceva, de exemplu nonficțiune. Dar norma mea de scris e de 2 pagini pe zi. Nu scriu repede. Nu scriu ușor. Dar scriu constant. Pentru mine scrisul este acțiunea principală a vieții. Mai întâi scriu și pe urmă vin celelalte. Iar pe măsură ce scriu, mă adâncesc într-o poveste care se modifică în fiecare zi.
Szenkovics Enikő:Aceste romane sunt foarte diversificate în ceea ce privește tematica: se regăsesc în ele teme ale timpurilor vechi, de exemplu al fanarioților, mituri, elemente ai folclorului, superstiții, dar și teme actuale, ale zilelor noastre. Cum alegi să scrii despre anumite lucruri? Te inspiră ideile ce te preocupă zi de zi?
Doina Ruști: Nu e nimic programat. Când mă atinge o idee, o ființă, un detaliu (din viață sau din cărți), încep să-l întregesc, mă gândesc obsesiv, iar povestea se construiește de-a lungul mai multor luni. Dacă nu scap de ea într-un an, o scriu. De pildă odată am luat un tramvai, în care eu eram singurul pasager. La următoarea stație a urcat o doamnă cu doi copii și, cu toate că erau atâtea locuri libere, a ales să se așeze în spatele meu. Mai mult, chiar le-a spus copiilor “ hai să ne așezăm aici lângă doamna, ca să nu stea singură”. Imaginea asta m-a urmărit aproape un an. Mai mult, am observat că lumea preferă se așeze unde mai sunt și alții, în loc să caute intimitatea. Am început să meditez asupra educației, iar de aici asupra familiei. Și pe măsură ce trecea timpul, mă sâcâiau artificiozitățile familiei, modul ei imperfect de funcționare, consecințele: copiii care poartă povara unei moșteniri apăsătoare, renunțările părinților, datoriile copiilor față de părinți. Iar la finele acelui an, am scris o carte despre adulter și adopții, despre familia disfuncțională, despre o crimă (Mămica la două albăstrele).
Chiar și visele îmi creează obsesii. Uneori visez un subiect închegat sau numai o scenă, care constituie punctul de pornire al unei povești. Visez cărți, visez personaje. Într-un astfel de vis răsfoiam Timaios-ul lui Platon, partea despre muzica sferelor, într-o ediție veche (sunt situații în care visez chiar pagina exactă) și m-am trezit cu ideea fixă de a reconstitui acea cheie sonoră a universului. Au existat numeroase teorii și “ecuații” create pe numerele platoniciene, n-o să te plictisesc acum. În greacă, cifrele au echivalent în sistemul muzical, iar eu voiam neapărat să aud cum sună acea melodie. Eram prin anii 90, tehnica nu era așa de avansată, totuși existau mulți care aveau programe muzicale. Până la urmă cineva m-a ajutat să echivalez notele respective și-a ieșit o melodie simplă, o gamă de fapt. N-o să uit niciodată satisfacția pe care am avut-o. Această experiență este miezul romanului Omulețul roșu, unde un hacker face un virus, care bulversează viața unei femei: în calculatorul ei apar fișiere, imagini, combinații de texte și de mesaje, creând un univers secund, numit alazar. Dar în tot acest haos există indicii care alcătuiesc o cheie sonoră.
Alteori, este vorba despre un personaj din istoria îndepărtată, ca în Manuscrisul fanariot, și el la fel de obsesiv.
Szenkovics Enikő: De unde provine legătura ta cu istoria? Presupun că faptul că ai studiat filologie, domeniu în care ai primit și titlul de doctor, are de-a face cu curiozitatea cu care răsfoiești „cărțile vechi”, manuscrisele.
Doina Ruști: Este adevărat, tu știi asta, un filolog este conectat la istorie prin perioadele limbii. Dar dincolo de aceasta, există și o predispoziție nativă. Modul meu de a înțelege viața este sintetic. Îmi place să văd întregul, să înțeleg sistemul din care face parte ideea. Dacă privesc un portret, imediat vreau să știu din ce epocă este, ce făceau oamenii din acel timp, ce-a rămas din credințele lor… Chiar și când fac cunoștință cu cineva, mi-e imposibil să mă concentrez doar pe ceea ce spune. Îi văd în minte părinții, camera în care a crescut, preferințele de lectură etc. Asta nu înseamnă că am dreptate. Vreau să spun doar că în jurul persoanei crește contextul. De aici cred că-mi vine și dragostea pentru istorie, completată, în timp, de studii, de investigația unor perioade. Dar există și situații în care personajul sau povestea au creat interesul față de o epocă. Am de pildă un personaj periferic în Mâța Vinerii, anume Borbara Oros, care se plânge că o vrăjitoare a transformat-o în broască pentru o scurtă perioadă de timp. Atât numele cât și povestea provin dintr-o sursă istorică, foarte interesantă, privind numeroasele cazuri de vrăjitorie din Transilvania. Spre deosebire de București, unde actele de magie erau la ordinea zilei, în Transilvania, la Budapesta și în general în Europa Occidentală, vrăjitorii practicanți au fost condamnați la moarte până pe la finele secolului al 18-lea. Povestea mi s-a părut interesantă și am citit mai multe cazuri consemnate, de prin orașele transilvane, fără să dezvolt tema. Dar în spatele personajului meu și a scurtului episod despre Brașov, se află o documentare amplă. De multe ori personajele abia schițate sau episoadele secundare sunt scrise după o informare extinsă, numai pentru că astfel mi se pare că stăpânesc mai bine subiectul, că mă ajută să-l integrez.
Pe când scriam și rescriam romanul Fantoma din moară, am vorbit cu multă lume care a trecut prin comunism și-am constatat că amploarea subiectului nu va putea fi niciodată sintetizată într-un roman și mai ales că epoca nu poate fi judecată din afară. Nu-mi plac răzbunările și nu cred că o societate, la care au participat milioane de oameni, poate fi judecată la rece. Într-un sistem social de genul comunismului, vinovățiile nu pot fi ierarhizate, judecate după regulile altei societăți. Cu toate că viața mea în comunism a fost teribilă, marcată de nedreptăți numeroase și de uciderea tatălui meu, acum, la o distanță confortabilă, la 30 de ani de la revoluție, pot să afirm cu mâna pe inimă, că în toate epocile există oportuniști, criminali, clanuri și injustiții și că de fiecare dată cei mai puternici ies la suprafață. Oameni din nomenclatura comunistă, pe care îi detestam pe-atunci, imediat după căderea sistemului au devenit cei mai importanți revoluționari. Și nu pentru că ar fi niște jigodii, ci pentru că viața este făcută pentru învingători.
Așa cum spuneam în Mâța Vinerii, “Trecutul e ca un câine care îți rupe fără întrerupere turul, în timp ce Prezentul este o potaie care te păcălește s-o ții în brațe, făcându-te să uiți Viitorul - un ogar din rasa afgană.”
Szenkovics Enikő: Pentru fiecare roman te pregătești într-un mod foarte serios, de exemplu pentru scrierile despre perioada fanariotă a Bucureștiului ai petrecut mult timp în biblioteci și ai studiat manuscrise. Poți să mai povestești un pic despre acest proces de pregătire?
Doina Ruști: Pentru Manuscrisul fanariot, nu am făcut o documentare punctuală, deoarece secolul al 18-lea românesc mi-a stârnit interesul cu multă vreme în urmă. Epoca Fanariotă, care a durat o sută de ani, a adus pe tronul țării conducători greci, din cartiereul Fanar, al Istanbulului. Din punctul meu de vedere a fost o perioadă de reevaluare balcanică și în multe privințe aici se află bazele României moderne. Despre perioada aceasta multă vreme n-am găsit informații, istoricii ocoleau subiectul, mai ales în comunism, când orice perioadă de ocupație străină era tratată ca un atentat etern la națiune. Așa că am început să adun materiale și să reconstitui acest secol fabulos în fapte. Când am găsit manuscrisul de la care pornește romanul, deja aveam o documentare asupra epocii. Dar chiar și așa, au mai fost multe de făcut, pentru că romanul vorbește despre sclavie, temă cu multe necunoscute și de asemenea cu puțin material bibliografic. Actele de vânzare-cumpărare a sclavilor oferă însă numeroase detalii, care dau dimensiunea acestui fenomen dramatic. Mulți oameni se nășteau sclavi. Alții erau răpiți și vânduți, dar mai exista o categorie de oameni nevoiți să se vândă, din sărăcie. De pildă, într-un astfel de document, am citit că doi bărbați din București s-au vândut la o mânăstire, sperând ca din banii căpătați să înceapă o afacere în timpul liber. Dar s-a dovedit că viața de sclav bisericesc nu era prea ușoară, așa că într-o noapte au fugit peste Dunăre. Au colindat un timp prin Bulgaria, dar cum își cheltuiseră deja banii, s-au vândut din nou, unui negustor din Vidin, de unde, ca și data trecută, au fugit. Și cum nu știau prea multă geografie, au ajuns din nou la București, unde au fost judecați ca fugari și retrimiși la primul stăpân, urmând să-l despăgubească și pe cel de-al doilea.
Informația aceasta n-am folosit-o în roman, dar m-a ajutat să înțeleg atmosfera epocii, mai ales că personajul principal este îndrăgostit de o sclavă și obligat să respecte codurile lumii sclavagiste. Amestecul amețitor de medievalitate târzie și de modernizare constituie elementul cel mai importat al cărții, atât aici, cât și în Mâța Vinerii, roman recent tradus de tine în maghiară (la Orpheusz). Și în acesta din urmă bucătarul în jurul căruia se desfășoară conflictul este un sclav, unul cu importanță, căci în acea lume imperfectă, meseria și talentul puteau să schimbe cu mult situația unui sclav. Asta am aflat-o din cărți, dar mai ales din sute de manuscrise, care consemnează vânzări, procese, reclamații, respectiv hârțogăria nemulțumirilor mărunte. Dintr-un testament am aflat că doi sclavi și-au recăpătat libertatea, conform unei legi vechi, care spunea că dacă cineva moare fără urmași, în mod natural sclavii lui devin oameni liberi. Totodată, informațiile despre vrăjitorie au foarte prețioase pentru conceperea romanului Mâța Vinerii, unde personajele sunt magicieni, vrăjitori, șarlatani sau doar practicanți pragmatici. Cum spuneam, spre deosebire de restul Europei, la București funcționa o anume toleranță față de vrăjitorie. Am citit zeci de blesteme, afurisenii, scrise de preoți pentru a fi citite în biserică. De pildă, dintr-un astfel de document am aflat că niște hoți furaseră de la o mânăstire. Călugării au reclamat la poliție, rugându-l pe un căpitan să-i găsească pe făptași. Dar hoții n-au fost prinși. Prin urmare, mitropolitul a scris un blestem pe capul căpitanului de agie, care suna așa: “să-i crape ochii căpitanului Neculai, dacă nu-i va prinde pe hoți!” Dar pentru romanul Mâța Vinerii, tu știi foarte bine, am folosit multe alte surse, de la rețetare medievale, la zoologii magice sau mitologii ale lumii balcanice.
Însă documentarea nu este totul! Ea reprezintă de multe ori lectura care pregătește atmosfera pentru scris.
Szenkovics Enikő: Iar cu Lizoanca cum a fost? Te rog să ne spui câteva cuvinte despre acel articol de ziar care te-a tulburat în așa fel încât te-ai hotărât să scrii acest roman. De asemenea sunt curioasă și de viața de după roman a personajului principal, mai ales că nu numai pe tine te-a influențat soarta amară a acestei fetițe, ci și invers: romanul a schimbat radical și viața ei.
Doina Ruști: Știrea era grotescă și n-am putut s-o mai uit, pentru că un copil era acuzat că a îmbolnăvit un sat de sifilis! Toată grozăvia acestei întâmplări s-a adunat într-o poveste despre temeliile șubrede ale societății. Nu cazul în sine e tragic, cât faptul că el este simptomatic. Tocmai de aici și construcția narativă pe care am ales-o: un copil e bolnav și abuzat, iar responsabilul sanitar, în loc să-l trateze, se oferă să-l ajute, întocmind o listă cu cei care l-au abuzat. Numai că lista asta cuprinde nume aleatorii, dictate de antipatii, devenind un prilej de răzbunare. Mi se pare că toată societatea în care trăim azi e alcătuită din astfel de acțiuni subiective și imorale, ca și cum oamenii ar fi uitat că sunt parte a unei specii. Este ca și cum am asista la dezmembrarea unui colos, la fărâmițarea unui munte în pietricele, în nisip pe care o să-l spulbere vântul.
Am fost mulțumită că atât critica literară, cât și cititorii mei fideli au citit romanul în această cheie.
Szenkovics Enikő:Pentru tine înseamnă foarte mult contactul cu cititorii, și sunt convinsă că nu scrii pentru glorie și premii, ci în primul rând pentru cititori. De fiecare dată când ne întâlnim la o lansare, îmi face o deosebită plăcere să observ interacțiunea ta cu publicul: e enorm de plăcut să vezi că o scriitoare cunoscută și recunoscută adresează zâmbind câte-un cuvânt bun fiecărui om care stă la coadă pentru o dedicație, îi mulțumește că e interesat de cărțile ei, că a venit la lansare. Cum vezi tu relația ta cu cititorii?
Doina Ruști: Nu sunt un scriitor cu pile. Nu am o monedă de schimb (nu scriu la o revistă, nu lucrez la o editură, ori la tv), prin urmare, oamenii care mă citesc n-o fac, sperând că-i voi publica, promova, așa cum se întâmplă în multe cazuri. Cititorii sunt singura mea forță. Sunt oameni care gândesc ca și mine, care văd lumea așa cum o văd și eu. Pot să mă laud că am cititorii mei, în general oameni culți, mulți profesori, studenți sau elevi de liceu. Între noi există sympathie, o legătură spontană și, aș îndrăzni să spun, dragoste.
Szenkovics Enikő: După cum știu, până în ziua de azi cărțile tale au fost traduse în limbile engleză, germană, italiană, spaniolă, macedoneană, bulgară și maghiară. Vorbește-mi, te rog, despre cum au fost primite romanele tale traduse, respectiv ce așteptări ai privind viața acestor volume în alte țări, în alte limbi, în alte culturi, fiind dat că unele, în lipsa unor informații de bază legate de cultură, pot fi citite altfel, pe alt plan, poate cu alte posibilități de interpretare.
Doina Ruști: Povestirile și romanele mele au fost traduse în mai multe limbi (în engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, sârbă, slovenă, macedoneană, bulgară, maghiară, turcă, chineză, daneză, rusă și ivrit), fie in editii individuale, fie in antologii sau în reviste. În limba maghiară am 3 romane, admirabil traduse de tine (Zogru, Lizoanca si Mâța Vinerii) și două povestiri: Cristian și Învingătorul, în traducerea lui Laszlo Noemi.
Este greu să-mi fac fani într-o limbă străină, dar am cititori. Succese notabile au fost Lizoanca în maghiară și în spaniolă, Fantoma din moară în germană, Omulețul roșu în italiană, Zogru în spaniolă (la Santiago de Chile).
Dar au fost și câteva povestiri care au avut cronici bune, ecouri: Ginecologii mei (în italiana), Mâna lui Bill Clinton (engleză), Un sfert de oră apăsător (publicată în eng, la Copenhaga).
Drumul unui text tradus este lung și complicat. În primul rând este greu să convingi un editor care nu-ți citește cartea integral tradusă. De cele mai multe ori trimit un fragment și un sinopsis, or puțini editori riscă să publice un roman care ar putea să fie scris bine, ca stil, dar care să nu aibă construcție.
Apoi este și mai greu să găsești un traducător care să nu te trădeze, care să-ți păstreze spiritul scriitoricesc. Pentru asta este nevoie de talent, de cultură filologică. Am avut noroc cu tine și cu încă alți traducători, nu mă pot plânge. Desigur cărțile care au primit elogii pentru traducere au avut și șanse mai mare. În situația aceasta se află Omulețul roșu, în versiune italiană, în traducerea excepțională a lui Roberto Merlo, dar mai cu seamă Mâța Vinerii în traducerea ta, versiune care a primit recent Premiul Uniunii Scriitorilor Maghiari pentru traducere.
Dar chiar și așa, după ce cartea apare, promovarea este destul de dificilă, căci cere implicare din partea autorului, participare la evenimente, întâlniri cu cititorii și interviuri care să aducă acea carte în atenția cititorilor, invadați oricum de cărți. De multe ori de-abia dacă ajung la o lansare, căci într-o țară străină, unde nu ești cunoscut, lucrurile nu sunt atât de simple ca acasă.
Szenkovics Enikő: În afară de lansări, ești invitată și la foarte multe alte evenimente: târguri de cărți naționale și internaționale, întâlniri scriitori-cititori, conferințe, emisiuni tv și radio, dezbateri și nu în ultimul rând la întâlniri cu elevi și studenți. De ce crezi că este atât de important să vizitezi în mod regulat școlile și universitățile din București și din toată țara?
Doina Ruști: De regulă particip la evenimentele internaționale, pentru că așa cunosc scriitori, editori, simt pulsul literaturii universale. Dar cel mai mult îmi place să merg în școli, unde se află cei mai sinceri cititori, încă avizi de ficțiune. Mai ales în ultima vreme s-a ridicat o generație de cititori, formați prin cărțile editate de Grupul Editorial Art, de exemplu, editură care a inițiat și încurajat înființarea unor cluburi de lectură. Dar îmi și place să mă întâlnesc cu intelectualii tineri, considerând că de la ei am ce să învăț. Adulții pun acele întrebări care cred că îți fac ție plăcere, vor să te menajeze. Pe când tinerii sunt uneori de o curiozitate brutală, care de fapt te duce în miezul cel mai fierbinte al istoriei curente.
Szenkovics Enikő: Te rog să ne povestești un pic despre ultimul tău roman, Logodnica, apărut în 2017, a cărui naștere nu e de toate zilele.
* Doina Ruști:* A fost o comandă, transformată pe parcurs într-o replică. Este romanul unui norvegian, dezamăgit în dragoste de o femeie de pe meleagurile noastre, pe care, din punctul meu de vedere a hărțuit-o.
Szenkovics Enikő: De câteva zile te-ai întors din China unde ai petrecut o lună. Cu ce scop ai fost invitată, la ce fel de activități ai luat parte, ce poate fi interesant pentru scriitorii și cititorii chinezi în persoana și activitatea unei scriitoare românce? Este vreo coincidență că tocmai romanul Mâța Vinerii o să fie tradus în limba chineză – după cum știm, mâța joacă un rol important în legendele și miturile chineze…
Doina Ruști: Între China și România există legături tradiționale, iar eu am fost foarte bine primită, tocmai pentru că veneam din România. A fost o rezidență de o lună, care a cuprins numeroase dezbateri, lecturi publice, întâlniri cu editori, traducători, scriitori, dar și excursii culturale. Am văzut miticul Sichuan, de exemplu. Dar partea cea mai frumoasă a excursiei mele a fost legată de posibila apariție a romanului, deocamdată tradus doar fragmentar și apărut în două antologii, una la Beijing și alta la Goangzhou.
Cât privește alegerea, ca de obicei, traducătorul a hotărât.
Aș vrea să spun însă că de obicei îmi este mai simplu să interacționez cu scriitorii care au trecut prin experiența comunistă. Chiar dacă nu ne place, este vorba despre un trecut comun, despre un cod de comunicare pe care îl cunoaștem foarte bine. Când am lansat ediția germană a romanului Fantoma din moară, la Târgul de la Frankfurt, anul trecut, am constat că în public erau oameni care trecuseră ca și mine prin zilele cețoase de după explozia de la Cernobâl, știau ce sunt orele de pregătire militară din timpul școlii sau ce este o ședință de partid în societatea comunistă. Nu veniseră la târg pentru mine, dar auzind lectura, care se răspândea în difuzoare, au venit din toate colțurile târgului, nu pentru un roman, ci pentru a se conecta la un trecut aspru, iar acest lucru a constituit fermentul discuției, a generat întrebările.
Szenkovics Enikő: Închei interviul cu o întrebare „standard”, dorindu-ți mult succes în continuare: Ce fel de planuri ai, la ce lucrezi, despre ce visezi acum?
Doina Ruști: În toamnă, când ne-am întâlnit la Budapesta, cred că m-ai întrebat același lucru. Ieșisem de la Radio, împreună cu prietena noastră, scriitoarea Kinga Eros, și ne-am făcut o poză pe stradă, cu frunzele ruginii în spatele nostru, suflate de un vânticel încă blând. De pe strada aia, dintr-o zi de toamnă de neuitat începe următorul meu roman, o carte de dragoste!
Un interviu publicat în Szépirodalmi Figyelő
Budapesta 2018.
