În mod schematic, homericul este raportat la stil, vorbindu-se fie despre bogăția denotativă, fie despre abundența ori despre spumoșenia schemelor narative, iar, la un nivel și mai jos, este asociat chiar cu maniera grandilocventă a povestitorului urcat pe pupitru. Pentru mine, homericul este o stare de spirit, un mod de viață, cu rădăcini în copilărie cum mai mai spus, un tip de joc în interiorul căruia povestitorul are infinite ascunzișuri, care fac deliciul celui care ascultă povestea.
Mai mult ca cititor decât ca scriitor, cunosc bine acest sentiment care te face stăpân peste toate faptele unei narațiuni. Să repovestesc, să schimb o întâmplare unanim cunoscută, atât cât să n-o mai recunoască nimeni, să-mi fac loc în marea poveste a lumii, mi se pare o îndeletnicire fericită și creatoare. Iar în sensul ăsta, mă simt înrudită cu homerizii, parte a unui mare bal la care vin numai cunoscătorii.
Să citești fără tema că n-o să-ți placă povestea. Să citești fără teama că scrierea nu este decât o peltea mimetică, o spoială de epigon. Să citești cu implicare, epic, amestecat printre eroi și fără nici cea mai mică idee despre cum o să se termine tărășenia - asta înseamnă pentru mine homeric.
