Oricât aș răscoli secolul fanariot, n-am cum să dau de o femeie care s-o ajungă din urmă pe d-na T, din romanul lui Camil. Se zice că viața bate ficțiunea, dar vă asigur că e o exagerare. Dintre marile doamne fanariote, deja destul de cunoscute, ar fi Zoe Moruzi. După cât s-a scris despre ea, nu prea-mi mai rămân subiecte. Totuși ar mai fi un detaliu, care mi se pare cu potențial literar: sigiliul ei reprezenta un păun, pe care botoșănenii din veacul al 18-lea l-au adoptat ca efigie a orașului, în semn de prețuire față de Zoe:) Nu e puțin! Restul îl știți: a fost prima Doamnă a Valahiei, ca nevastă a lui Alecu Moruzi, înamorată de Ienăchiță Văcărescu, poetul, pierită în mizerie, ca mai toate femeile frumoase. Ce-ar mai fi de spus, fără să repet ce-au zis alții?! Și oricum am făcut-o personaj în Zogru. Mi se pare destul.
Dar, chiar și-așa, printre multele doamne celebre ale Epocii Fanariote, tot mai rămâne câte o femeie care a lăsat urme adânci în viața orașului. De pildă, Ecaterina Greceanu - devenită Caterina în Mâța Vinerii. Vorniceasă, care a trăit pe la finele secolului al 18-lea, în București, măritată cu un Grecean, din linia Fălcoienilor, decedat între timp, această Greceancă a fost, cu siguranță, o femeie impunătoare. Poate nu seducătoare. Poate nu misterioasă.
În realitatea acelor ani, pe la 1798, îmi pare rău să vă spun, dar nu era îndrăgostită de Henri Dubois, ca în romanul meu, personaj real, de altfel, care nu locuia departe de Casa Greceanu, mult invocată prin scrierile duioase despre Bucureștiul apus.
Caterina își avea casa pe Podul Mogoșoaiei, unde este astăzi o Pizza Hut, nu departe de Biserica Doamnei, așa cum o arată și harta, desenată de Bogdan Calciu. A fost una dintre cele mai impunătoare clădiri ale vremii. A rezistat mult, până în 1977, când cutremurul a avariat-o, iar comuniștii au ras-o de pe Calea Victoriei.
Prin documentele epocii, Caterina apare menționată adeseori pe listele scutiților de impozite. Iar aici trebuie să vă spun că erau, ca și astăzi, niște oameni discreți, știți, genul ăla de obraze subțiri, care știu să se fofileze de la orice, în orice timp și sub orice domnie, inși cu ifose, cu nasul pe sus, în ciuda realizărilor mediocre, și care au grijă să plasez câte o cerere în mâinile potrivite, pentru a obține chestii care cu greu ar fi trecut prin mintea cuiva. De exemplu scutiri de dijmă pentru mori, dreptul de-a comercializa în anumite piețe ori de-a lua lemn dintr-o pădure rezervată baștanilor.
Ei, bine, am observat că această Greceancă se afla mereu pe listele astea, ale marilor privilegiați. O să spuneți că era dintr-o familie mare, de boieri pământeni. Ăsta nu era un criteriu, mai ales în timpul fanarioților. Caterina a fost o femeie care-și ținea rangul, o adevărată bucureșteancă, din categoria marilor “învârtiți”. Din acest motiv, era respectată, era pomenită cu evlavie și cu oarecare emoție.
Judecând după listele de favoruri, avea și o avere considerabilă: mori, păduri, case, moșii nu departe de București, cum era Pelina, o moșioară prin Dâmbovița și, desigur, avea și sclavi, cum am spune azi - fără număr.
Totul îi mergea bine, până când pe tronul Valahiei a urcat Hangerli.
Caterina avea doi robi, bucătari de mâna întâi (și aici am trișat, căci în Mâța Vinerii am lăsat numai unul). Aceștia făceau niște mâncăruri atât de gustoase, încât începuse să-i știe lumea cu numele lor întreg. Caterina îi instruise, dar talentul îi ajutase. Totuși, nu-mi închipui că târgoveții de rând ajunseră prin casele ei! Cu toate acestea, știau cât de talentați erau bucătarii, pentru că în urma trăsurilor acestei femei rămâneau parfumuri neînchipuite, nu de caprifoi sau de tămâioare, ci parfumurile bucătăriei, de micșunele uscate în praf de fistic, arome de cărnuri în care usturoiul n-a apucat să adoarmă, aburi fin de scorțișoară, adieri de naramze. Încât nu era târgoveț care să nu știe ce se gătise în bucătăriile Casei Greceanu.
Dar la opinia asta a contribuit puțintel și Hangerli, prin scandalul pe care l-a provocat.
De-aici încolo, știți din romanul meu cum s-au petrecut lucrurile: Hangerli a săltat bucătarii și-a poruncit să fie făcute acte pe ei. Doi sclavi de la Palatul Domnesc au fost dați, în schimb, Caterinei.
“Schimburile” astea de robi erau destul de frecvente pe-atunci, mergând întotdeauna pe înțelegeri între boieri, pe aranjamente dictate de pasiuni ori de interese materiale. Bine că nu ne-am născut pe vremea aia! Orișicât, ca sclavi moderni, am câștigat niște drepturi.
Caterina nu s-a consolat însă după pierderea celor doi bucătari și, declarându-i război lui Hangerli, s-a luptat pentru “bunurile” ei, cu o energie consemnată în documentele vremii.
Adevărul este că nu se știe cu exactitate ce și cât a făcut această Greceancă, dar știu și eu, ca voi toți, că Hangerli a sfârșit-o prost, decapitat, aruncat în curtea Palatului, direct pe zăpadă.
În Adevărul
