Doina
Ruști

Ceva homeric

De câte ori scriu o poveste, sunt atât de fericită, încât nimic din ceea ce se întâmplă în lumea adevărată nu poate să rivalizeze cu acel sentiment. Poate doar cuvintele sincere și pătimașe ale unui bărbat îndrăgostit. (2019-07-22)
Ceva homeric - Doina Ruști
videoplay
Ceva homeric

În viața mea au fost multe etape în care "ceva" mi-a motivat exprimarea narativă. Dintre cele trei moduri tradiționale, epicul m-a fascinat din prima. Orice întrebare mi-ar fi sunat în urechi, îmi declanșa pe loc derularea faptelor către un punct culminant urmat de deznodământ. Din cauza asta, niciodată nu mi-a trecut prin minte să răspund monosilabic. Mama mă sfătuia uneori să nu dau atâtea informații, mai ales unor oameni străini, care mă întrebau doar despre situarea unei străzi. Iar insistența ei, ca și îndemnurile la prudență mi se păreau niște aberații. Cum ar fi putut cineva să-mi facă rău, aflând că pe acea stradă a locuit un măcelar cu inele de aur, aduse de la turci? Mai ales că măcelarul ăla și murise între timp! Și totuși, mama a avut și ea dreptatea ei! Dar să nu deviez: au existat suficiente ceva-uri ale motivației mele epice. Desigur, în familia mea au existat scriitori. Însă lucrul acesta nu mi se pare important. Este adevărat, caracterele sunt înnăscute, dar talentele literare nu se transmit niciodată în stare pură, ci vin la pachet cu alte chestii. Tatăl meu scria poezii, de exemplu. Mamei mele îi plăcea să povestească. Bunica paternă a publicat o monografie. Bunicul meu (patern) si-a scris memoriile din lagărul rusesc, apoi le-a distrus pentru că nu voia să împărtășească nimănui ceea ce trăise acolo. Totuși, într-o zi de toamnă, cu un an înainte să moară, mi-a spus o poveste atât de sfâșietoare că și acum mai simt un șurub de oțel în ventriculul stâng. Străbunicul (dinspre partea tatălui) a scris chestii pedagogice, iar tatăl lui, un fierar cu ifose, își nota într-un catastif chestiile care i se păreau mai importante.

Dar nu din sânge mi-au venit imboldurile scriitoricești.