Doina
Ruști

Erotice

Scenele de dragoste sunt greu de scris. În mod ipocrit, scriitorul tânăr le evită, sub pretextul foarte la modă, că iubirea fizică nu trebuie povestită. Este adevărat că poți deveni repede penibil, dar asta nu înseamnă că scenele carnale ar trebuie excluse din roman. Ele se leagă de tema cărții, prin urmare n‑ar trebui citite ca texte independente. (2019-04-12)
Erotice - Doina Ruști

Dragoste și disperare

Încerc să mă uit în urmă peste scenele amoroase din cărțile mele. Cred că cele mai multe sunt în romanul de debut, Omulețul roșu (2004). Pe un chat se discută despre prima dragoste, iar pentru a fixa dialogul, am introdus acolo 6 povești, foarte scurte, pe această temă. În fiecare roman există erotism, iar recitind, am simțit un impuls narcisist de a-mi aminti și cum arătam în momentul în care le-am scris, așa c-am postat și câte o poză:)

Preferata mea se află în Zogru (2006), plasată pe deznodământ. Este o scenă simbolică, derulată în mai multe etape, dublată de tema romanului. Premisa este aceasta:

Prizonieratul lui în Giulia îl schimbase funda­mental. Știa că se putea elibera doar prin moartea ei, iar acest gând îl tulbura și­-i aducea la suprafaţă toate fricile, toate gunoaiele, toate micile mizerii ascunse în suflet. Era vinovat și nu mai putea să facă nimic. 40 de zile cu ea, 40 de zile infernale, la care se gândește acum, când îl așteaptă pe Andrei Ionescu, fără să știe cum s­-au dus și ce-­a făcut în tot timpul acesta, agoni­zând în sângele iubit al Giuliei.

(Zogru)

La aparitia romanului Zogru

În Fantoma din moară (2008), sunt multe scene, toate legate de un Spirit, care readuce colectivitatea la stadiul ei animist, de la începuturile lumii.

Ea stătea pe veranda clădirii cu spatele lipit de corpul cald al bărbatului ei. A fost prima care a simțit cum i se deschide sufletul pentru a primi, pe nesimțite, corpul eterizat al omului ei iubit. Mai întâi își dăduse seama că se topește, apoi a întors capul ca să fie sigură. Costel devenea treptat o perdea de ulei, apoi un șuvoi galben și cald, care i se strecura în carne, ca o ploaie mărunțică, de vară. Îl simțea năvălind prin milioane de orificii, pătrunzând repede și tandru, risipindu-se fără urmă din lumea materială.

O scenă frustă, de un realism care taie în obrazul subțire, apare în Lizoanca (2009). Tema romanului cerea o astfel de scenă. Și-am scris-o.

Mai întâi i-a văzut pantofii. Avea niște pantofi roșii, cu toc bej, care imita lemnul, și care păreau desenați pe tălpile ei albe și mici. I-ar fi cunoscut și dintr-o grămadă de pantofi, mai ales că erau pe picioarele ei, de asemenea inconfundabile. S-a lăsat jos, la rădăcina tufei de mur. Printre crengile țepoase și răsucite se vedeau pantofii roșii, ieșind de sub picioarele unui bărbat. Acesta avea pantalonii de salopetă lăsați până-n glezne, strânși în inele, încât i se vedeau șoldurile făcute coardă, ridicându-se și coborând într-un efort alert, ca și cum s-ar fi aflat într-o competiție pe viață și pe moarte. Cristel s-a lăsat și el pe burtă, curios și totodată lovit în creier. Bărbatul era Țuțu, camionagiul. Iar dedesubt era mama lui, cu fusta ridicată până-n brâu. Era prima dată când vedea doi oameni încălecați și până să mediteze asupra descoperirii, și-a dat seama că mai era cineva. Când camionagiul a ridicat o dată capul, a văzut-o și pe ea. Tori ținea ochii închiși, iar lângă fruntea ei stătea în genunchi Greblă, tatăl lui Ionel Greblă, și el cu pantalonii în vine, frecându-și-o atent, cu o față plină de suferință. Mai văzuse până atunci câteva puli mature, mai ales luate-n mână, niciodată însă una atât de roșie, ca și când ar fi stat trei zile într-un hârdău de struguri striviți. Fața mamei lui, acoperită parțial de brațul de fier al camionagiului, mâinile negre care strângeau o bucată de carne vie și ramurile răsucite ale murului, toate înfipte în pieptul arămiu al lunii octombrie, i-au intrat cu violență în măduvă. Ca o ilustrată pusă în rama oglinzii.

(Lizoanca)

după terminarea romanului Lizoanca

Întâlnire pe Batiște, vara, dincolo de viață. Mi-a plăcut s-o scriu. Încărcătura erotică a venit din pliurile mișcătoare ale morții.

Ridică din nou ochii spre dud. Din coroana lui licăritoare țâșniră spre el doi ochi vii. Iulică se trase instinctiv, dar nu-și dezlipi privirea de pe ochii care-l aținteau nemișcați.

De peste stradă venea fierbinte mirosul de gogoși cu brânză.

„Ce faci acolo? Te ascunzi de căldură, nu-i așa?“

Ochii se mișcară în frunzișul ceros și deasupra lor scânteie un breton ca un indigo nou-nouț. Iulică privi interesat, încercând să ghicească și restul acestei ființe care se ascunsese în dud. Nu avea o coroană mare, se vedea că supraviețuise ca un veteran, doar cu partea lui mai rezistentă, o creangă sau un lăstar, înverzit miraculos din miezul unui umăr amputat. Unde se putea ascunde cineva în coroana asta renăscută? Poate că stătea de fapt în spatele dudului, cu silueta lipită de trunchiul ținut de o tijă ruginită. Instinctiv, înclină capul cât să vadă mai bine, ocolind din ochi petuniile supte de căldură și tufănicile țepene.

„Vii de la Universitate?“

Iulică se răsuci fără să mai aibă timp să-și ascundă surpriza. Lângă gard stătea o fată prin care, pentru o clipă, i se păru că se zăresc coloanele albe ale bisericii.

Din cer cobora ochiul soarelui de iulie.

„Da“, miorlăi el, enervându-se imediat pe vocea de rahat, care-i ieșise fără voie, apoi spuse ferm: „De fapt, vin de la Pescarul, de la terasa aia, dac-o știi...“

„Eu mă duc la Universitate!“, spuse fata scuturându-și cu două degete bretonul negru-lăcuit.

Între ei alunecă tăcerea fierbinte a primei întâlniri, întreruptă o clipă de mișcarea ierbii.

„Cum te cheamă?“

„Madi“

Fata răspunse fără să-l privească, în timp ce-și ridica un picior în furculița gardului.

„Ți-aduci aminte când ai fost la dentist?“

Ea îl privea acum zâmbind, iar în rochia de voal cremos creștea umbra unor pulpe de citrin. Iulică împietri instantaneu, neștiind ce să răspundă, și pentru că ea continua să-i arunce pe sub breton o privire de soră care îi știe foarte bine toate secretele, mormăi încet:

„Când am fost atunci...?“

Madi aprobă repede, iar el văzu cum i se mișcă botișorul țâțelor sub pânza transparentă ca un giulgiu.

„Mă dureau două măsele, și pe-o parte, și pe-ailaltă...“

Își amintea și acum durerea care-i seca rădăcina, din fundul gurii până sub cine știe în ce șanț neștiut al creierului, ca și cum ar fi țâșnit la fiecare secundă un glonte trimis să-i găurească ceafa. Bineînțeles, nu durase mult, ea îl duse de îndată la doctor, cum făcea întotdeauna; dacă pățea ceva, alerga imediat la ea să-l apere, cu brațul neobosit, care se agita pe deasupra creștetului său, ținând strâns polonicul, răsucind rufele și strecurând cu precizie Kentul și teancurile de bani în buzunarele albe ale doctorilor.

„Păi, m-a dus mama la o dentistă de prin Colentina, pe care a umplut-o de bani și de alea vreo două săptămâni. Aia, care era o javră, normal, m-a tot chemat să mă panseze, să mă plombeze, să-mi facă nu știu ce, ca până la urmă să mi le scoată pe-amândouă deodată, fiindcă erau de lapte... Dar asta a fost demult...“

Iulică ar fi vrut să-i spună că mama lui murise anul trecut, însă, în lumina amiezei care începea să se ducă, văzu din nou cum rochia de voal se lipea alene de piciorul velin, care tocmai își schimba poziția pe drugul gardului.

„Hai, nu vii încolo, spre Moșilor...?“

„O, nu“, spuse fata ca și cum s-ar fi simțit jignită, „am întâlnire la Universitate“.

Un vierme, o giardie, o cohortă de râme îi traversară aorta.

„Cu prietenul?“

„Mda!“

Iulică făcu o pauză și apoi întrebă mai mult de formă, cu ochii încă lipiți de piciorul agățat în gard:

„Și cum îl cheamă?“

Madi își privi și ea genunchiul înroșit de căldură, apoi își mută laba pe altă bară, ceva mai sus. Curelușele sandalelor străluciră în lumina portocalie, care se lăsa acum obosită peste trotuarul tăbăcit al străzii Batiște.

„Nu-mi mai amintesc“, spuse ea cu o voce atât de indiferentă, încât Iulică, pentru un moment, uită ce-o întrebase.

„Păi, atunci de ce te mai duci?“

Madi își greblă buza cu doi dinți văruiți, apoi îl privi cu o urmă de mirare, făcându-l să se lase cu toată greutatea pe gărdulețul din care se ridicau sulițe negre.

„Pe mine mă cheamă Iulian!“

Glasul lui răsună cam tare în căldura verii și avu chiar impresia că se ridicase volatil, odată cu mârâitul mașinilor.

Ea își bâțâi piciorul din gard, iar prin rochia de gheață respiră nepăsătoare o mică pungă cenușie.

Iulică evită să se uite în acel loc, deși îl remarcase de câteva clipe bune, mai ales pentru că i se părea improbabil să fie ceea ce mintea îl îndemna să creadă.

„Dar nimeni nu-ți zice-așa!“

Dădu drumul gardului și-o privi cu îndrăzneală de actor:

„Înseamnă că de fapt mă cunoști, nu-i așa?“

Prin poala rochiei se vedea grămăjoara întunecată, pe care Iulică o examină cu mai mult curaj. Era un ghemotoc ca o burtă de pisic, o bucată de carne vie peste care se întindeau cu tandrețe chiloții negrii. Nu-și amintea să mai fi văzut la alte femei o proeminență ca asta. Dar câte femei văzuse el cu un picior atârnat în gardul Bisericii Batiște?!

Cămașa în carouri, 2010

Pe când scriam Cămașa în carouri

Scena aceasta este total legată de tema romanului. Aici încep să schițez universul complex al unui părinte-surogat, obsesia lui că există niște părinți adevărați, reconstituiți din detaliile fizice și din atitudinile Carinei, copilul adoptat.

Când Li Zeta îi desfăcu șlițul, ar fi mai avut încă timp să se răzgândească, dar o nesimțire confortabilă îl ținu răstignit pe canapea. Stătea cu picioarele depărtate și ceafa rezemată de perna moale, refuzând să se gândească la momentul următor. Era amețit și lucid în aceeași măsură, ca la un concert live, când orice fir de carne vibrează în ritmul urletelor generale, în timp ce mintea înregistrează fiecare figură, fiecare mișcare, inclusiv greșelile instrumentiștilor și eventualele bâlbe al solistului.

Se aplecă peste mâinile precipitate, care rulau marginea slipului, curios și detașat ca la o lecție de anatomie. Degetele Li Zetei deveniseră un fel de miriapode. Abia când îi simți mâinile îngropate în pielea moale, în fine, îl cuprinse groaza. Priveau amândoi spre bucata de carne, ca un rulou, iar pentru un moment scurt se auzi de pe coridor glasul extaziat al unei femei.

None se holbă la Li Zeta, așteptând cu oarecare veselie reacția ei în fața unui penis de 7 centimetri. Ochii li se întâlniră pentr-o scânteiere de secundă. Apoi, limpăitul discret, pe care îl filmase toată noaptea, umplu întreg spațiul dintre ei. De îndată ce carnea lui înfricoșată se întâlni cu vârful acelei limbi, pe care o filmase din toate unghiurile, îl cuprinse o remușcare străveche. Nu putea să rămână în poziția aia. Încercă să se ridice, însă o palmă mică i se înfipse în coaste. Totuși se răsuci impacientat de gândul unei ratări, care, în viziunea lui, se lega mai mult de rolul decât de bucuriile sexuale. Ca o flamă, prin galeriile întunecate ale hipotalamusului, trecu în fugă o siluetă subțire. Căută cu degetele șoldul femeii, în timp ce silueta din mintea lui alerga, văzută printr-o lentilă anamorfotică. Pe măsură ce-i creștea nemulțumirea de a rămâne statuie imperială, zeci de siluete îi populară mintea. Încercă din nou să se ridice. Apoi își înfipse degetele într-un pliu de carne. Printre fețele din galeriile nesfârșite, începură să curgă ochi perfizi, sâni inflamați, șolduri arătate ostentativ. În mod neașteptat, între zecile de guri care îi înfloreau în miezul creierului, apărură și dinții mărunți și rari, atât de bine cunoscuți, ai Carinei, ceea ce îl făcu să tresară. Speriat, împinse creștetul Li Zetei și în aceeași clipă își strânse sexul în palmă.

O fereastră albită de neon îl conduse spre baie. Ridică tija robinetului și-și mută penisul sub jet, ca pe-un cartof stors. Policioara de deasupra chiuvetei era acoperită de flacoane, cutii și rujuri. Dintr-o sticlă atârna un furtun bombat la capăt, ca o măciulie ghimpoasă.

None se întoarse în cameră și privi drept în ochii Li Zetei. Aceasta își pierduse o lentilă, iar în lumina albă a dimineții, ochiul ei adevărat strălucea ca un bob de cafea. Îmi pare rău, spuse el, apoi adăugă ceva mai sigur: trebuia să mă lași și pe mine...

Își luă pachetul de țigări de pe canapea și, după un moment de ezitare, adună și bricheta. Sunt absolut frânt, spuse din nou, vorbim mai încolo, nu-i așa?

Cântăreața nu răspunse, dar când ieșea pe ușă i se păru că în urma lui se revarsă un șuierat amplu, de balon dezumflat.

(Mămica la două albăstrele, 2013)

La câtva timp după publicarea romanului Mămica la două albăstrele

Prima dragoste, în Manuscrisul fanariot, (2015)

Coșul cu pâine căzu lângă pat, iar Leun avu un impuls să-l ridice, însă ochii i se loviră de cămașa sub care se adunase atâta dor. Când își încolăci brațul pe talia ei, muri și ultima legătură cu viața. Bastonul alunecă în neant, iar sub soarele verii se stinse orice imagine. Nici măcar ochii pe care-i visase atâta timp nu mai erau clari. În ceața galbenă, care îl transformase în larvă, doar mirosul bozului tânăr mai pătrundea în intervale de timp.

Iar din îmbrățișarea lor, ca un lup flămânzit, scăpărară minuscule guri.

Bozăria fierbea. Îmbrățișarea, amânată atâta timp, răscolise nămoalele, împrăștiind în jur scântei și ochișori de foc, ascunși sub plapuma spuzei. Printre frunzele obosite, mii de guri nevăzute își lăsară suspinele, acele guri mici, ascunse în cutele lumii. Guri care n-au mai mâncat, cotropite de o singură poftă. Guri care strigă, guri care șușotesc pentru o singură ființă. Gurile inflamate, din care au mușcat alte guri hăituite de moarte. Guri mici, ieșite de sub fustele încălzite, din pliurile șalvarilor, gurile care țin în viață orice suflețel prăpădit, de la păduchele uitat în mizeria de sub unghii, la prințul care lenevește acoperit de zarpale. Nicio fală a creierului nu e posibilă fără miile de guri ale visului omenesc.

Iar aceste guri tânjitoare, ieșite dintr-o îmbrățișare amânată prea mult, invadară orașul.

Manuscrisul fanariot abia ieșise de sub tipar