Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la revoluție. Sună sec, iar cuvintele astea chiar nu înseamnă nimic. Pentru mine au trecut 30 de ani din acel aprilie în care am abandonat locuința pe care mi-o repartizase statul socialist, mi-am împachetat cărțile și-am hotărât să plec la București. Adeseori, noaptea îl visam pe Ceaușescu, îl vedeam cum pleacă într-un elicopter și trăgeam după el, cu PM-ul de pe vremea armatei mele studențești. În realitatea acelui aprilie, nu prea mai existau lucruri care să mă intereseze. Catedra, familia, chiar și cărțile se risipeau, suflate de vânticelul perfid al lunii aprilie.
Lucruri vechi, pe care le descopăr azi, plimbându-mă prin Beijing. Nu există niciun motiv. Orașul arată mult mai bine ca Bucureștiul, deși au un aer comun: blocuri socialiste alături de clădiri impozante, străzi asaltate de mașini scumpe, oameni care fumează pe gărdulețul de fier, din fața unui magazin de cartier. Lângă o clădire sticloasă, pe care scrie Deutsche Bank, un domn din generația mea, cu geantă pe umăr, exact ca-n anii 80, privește într-un punct invizibil, dincolo de lume, iar eu știu foarte bine ce înseamnă privirea asta, știu exact din ce e făcută și câte planuri se află amalgamate în firicelul de lumină care țâșnește de pe un trotuar din Beijing. De altfel, mulți oameni au o privire absentă, sunt triști, preocupați și nici nu este de mirare, căci viața acestui oraș este foarte scumpă. Un lector universitar are un salariu de aproape 1000 more
