Zilele astea am avut revelația inscripțiilor. Oribil și blamat obicei, lăsarea unui mesaj pe ziduri are o istorie străveche, aproape eroică. De ce se semnează lumea pe monumente, pe saturi, în scoarța copacilor? O fi el un nărav barbar, dar are și-un fir istoric care-l leagă de lumea veche. Mi-am dat seama de asta, recitind legenda dedițelului. Dacă mă gândesc bine, Lili+Costică, de pe brațul statuii lui Mihai Viteazul, e în fond un act de mare forță. Și-o să vă spun și de ce.
Se zice că dedițelul a fost cândva un tip foarte înfumurat, știți, genul ăla, pe care toată lumea îl adoră, însă pentru el nu este de ajuns. Frumos și umbrit de aburii unor idei, chiar dacă nu-l asaltau gândurile, părea un mare gânditor. Întotdeauna dichisit, mereu îmbrăcat în catifea, aproape de fiecare dată impecabil. Nu transpira, nu i se umfla fața, nu avea momente în care să-și arate micii monștri dinăuntru.
Cu toate acestea, era trist ca o satuie de bronz, pe umărul căreia a poposit o pasăre nepăsătoare.
Într-una din zilele lunii octombrie, când Bucureștiul se aurise, acest băiat plin de ifose și-a anunțat părinții că era gata să plece în lume. Nu voia să urmeze școli înalte, nici nu era bântuit de gândul căpătuirii, ci pur și simplu voia să afle misterele pădurii. Și-și alesese ca loc al experimentelor Cotrocenii, de unde puțini se mai întorceau pe vremea aia. Era una dintre cele mai încâlcite păduri, pline de vipere și de stafii. Dar tot acolo s-ar fi aflat și fântâna celor trei zâne. Iar despre apele păzite știm deja destule, ca să ne închipuim de ce miracole erau în stare. Și de bine și de rău.
Părinții, de! - cum sunt toți părinții - n-au vrut să-i spulbere visul, ba chiar l-au încurajat să plece, fiindcă există încă destui părinți care mai cred în valoarea drumului greu și-a cărărilor neumblate. I-au cerut totuși un sigur lucru și anume să lase un semn pe la fiecare fântână din care va bea apă.
Plin de fumuri, tânărul bărbat a luat-o spre pădure, dar înainte de-a ajunge la ea s-a oprit la o fântână. A băut apă și-a plecat mai departe, uitând cu totul sfatul părintesc. Dar n-a făcut nici trei pași. N-a apucat nici să-și dea seama ce greșeală făcuse. Picioarele i s-au împotmolit, iar în fundul gâtul l-a ars amintirea lumii pe care-o lăsase. Nu mai era trist, nici dornic să găsească apele fermecate, căci devenise pe nesimțite o plantă plăpândă, un dedițel catifelat.
Mi se pare minunată această poveste care explică mai mult rolul semnelor decât istoria unei flori. Să-ți lași numele pe sânii lui Venus din Milo, să-ți lași inițialele pe marile monumente, ca să știe părinții tăi pe unde-ai trecut! Deși pare un act crud și vulgar, inscripția subiectivă e, în povestea aceasta, o obligație, demnă de acel om, conștient de sine în asemenea măsură încât e gata să-și marcheze teritoriul. Și cum altfel să-ți faci harta personală, dacă nu folosindu-te de obiective nemuritoare sau măcar despre a căror lungă durată nu te îndoiești?
Trăim în epoca ipseității aurite, iar vechile valori își încheie viața. Numai sinele contează, iar dacă cineva zice altfel, minte sigur.
Arogantul dedițel a uitat să-ți scrijelescă numele pe cheiul fântânii, iar într-o clipă a pierdut nu doar viața lui, așa înfumurată cum era, ci și visul în care crezuse. Condamnat să privească pentru totdeauna pădurea, care i se întindea în față, de fapt el a fost osândit să-și trăiască eșecul la infinit. A fost pedepsit pentru că n-a putut să distrugă lumea veche în numele visului său și să-ți ridice statuia peste alte statui sfărâmate.
Asta se spune într-un mit vechi, de-acum o sută de ani. Dar să știți că eu am văzut destui inși, care, deși s-au semnat peste capodopere și și-au scrijelit numele pe fântâni, au rămas până la urmă tot niște dediței, care privesc cu mâhnire spre Cotroceni.
Homeric, nu-i așa?
Și în Adevărul
