Doina
Ruști

Confesiune despre Homeric

Nu de mult, m‑au ajuns din urmă pădurile îndepărtate ale copilăriei. Și sub apăsările lor, cu amintirea acelor crengi care știau toate limbile, mi‑am dat seama că mă aflam în mijlocul unei experiențe ample, ca o epopee împănată cu zumzetul victorios al albinelor. Și‑așa s‑a născut romanul Homeric, o aventură începută în bălțile Dunării, trecută puțintel prin acel târg de marțipan, al adolescenței, și consolidată în miticii codrii ai Cotrocenilor. (2019-10-02)
Confesiune despre Homeric - Doina Ruști

Homeric seamănă cu toate romanele mele, dar în esență este o carte în registru fantastic, o scri­ere care, deși se mișcă printre parfumurile de epocă, nu este totuși de atmosferă, ci una cu subiect ferm, o ficțiune de mistere, în care întâlnirea dintre o femeie și un bărbat se află în centrul poveștii.

Iar aici trebuie să spun că am oroa­re de romanul istoric, monografic și stupid în multe privințe. Nici Manuscrisul fanariot și nici Mâța Vinerii nu merg în zona respectivă. Cu atât mai puțin Homeric, care mizează pe o structură schizoepică, în ideea că fluxul memoriei are întotdeauna un traseu aiuristic, de-a lungul căruia apar periodic niște căutători de comori.

Deși n-am respectat cronologia întâmplărilor, nici n-am făcut un puzzle. Povestea se desfă­șoară într-un timp larg, acolo unde doar detaliile conțin infor­mații istorice. Este o noutate și aceasta, pentru că, deși mă întorc la secolul al XVIII-lea, datarea nu mai este punctul forte al romanului. Începe cu personajele

Mai mult în Suplimentul de Cultură