Ieri am văzut un afiș electoral, de-acum vechi, printr-o intersecție de pe Moșilor, cu tipii care visau să ia Cotroceniul, iar pe fețele lor se vedea fosta pădure, ca o vizuină de vulpi. Cel mai înșelător loc, cea mai bună ascunzătoare. Locul în care se refugia lumea când era hăituită. O pădure încurcată, cu tufișuri țepoase, cu buruieni otrăvite și ciuperci care-și schimbau forma – unii zic c-ar fi crescut pe-acolo și niște flori carnivore. Ca să nu mai punem la socoteală știmele, viperele valahe, spiridușii, stafiile și alți demoni. Părți din pădure erau mocirlite de bălți, dar exista și un deal, poate rudă cu Gorganul și cu alte dealuri bucureștene, în măruntaiele căruia ar fi ascunsă inima unui om uriaș. Hartă veche a Cotroceniului, realizată pentru a ilustra cel mai nou roman al Doinei Ruști, „Homeric” Pe vreme de ciumă, târgoveții se afundau în această pădure, ca să nu-i găsească matahala cu labe de gâscă, aducătoare de moarte. În iernile crunte mulți se mutau în inima codrului, unde cică ar fi fost un copac albastru, de la care începea Paradisul. Dar, bineînțeles, astea sunt basme.
Cea mai veche întâmplare, consemnată în cronici, se leagă de Șerban Cantacuzino, care-a petrecut acolo trei zile. Del Chiaro Fiorentino povestește că pe la amiază, cu mult înainte de-a ajunge la mult așteptatul desert, s-au auzit niște bătăi insistente în poartă. După ora nepotrivită, după intensitatea loviturilor și după zgomotul hamurilor, Șerban a știut imediat că erau vânătorii de capete. Așa că n-a mai pierdut vremea, a încălecat calul și-a tăiat-o spre Cotroceni, în pădure, unde s-a făcut nevăzut.
Citește întreaga știre în Libertatea
