Perspectiva asupra fanarioților este încă dominată de clișeele negative din manualele școlare. Romanul propune o schimbare de paradigmă, reconstruind Bucureștiul secolului al XVIII-lea ca un spațiu complex, viu, seducător, în care istoria, imaginarul și experiența senzorială se împletesc.
Manuscrisul fanariot nu este un roman istoric în sens clasic, ci o construcție narativă în care fabulosul devine categoria estetică dominantă.
Nu este vorba despre fantastic propriu-zis, ci despre o realitate care își depășește limitele, reorganizată într-o formă intens poetică. Dialogul dintre Doina Ruști și Marius Constantinescu s-a axat pe faptul că romanul poate fi citit ca un poem al Bucureștiului, care recuperează memoria ascunsă a orașului. Epoca fanariotă este prezentată dintr-o perspectivă nouă, Doina Ruști punându-i în lumină rafinamentul, strălucirea și complexitatea ei culturală.
Criticul Eugen Negrici a descris romanul ca fiind „o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare”, subliniindu-i forța stilistică.
Prin această carte, Doina Ruști se numără printre primii scriitori români contemporani care revin explicit la epoca fanariotă, revalorizând-o literar.
